[Eseu] : „Jurnalul” lui David Perlov

„Jurnalul” lui David Perlov

 

 


 

de Elad Keidan

tradus din limba engleză de Irina Trocan

 

 

„Ei voiau filme despre Idei, dar eu am vrut să fac filme despre oameni.”

„Yoman” („Jurnal, Partea I”).

 

David Perlov s-a născut ȋn 1930 ȋn Rio de Janeiro și a crescut ȋn Sao Paolo. După opt ani petrecuți ȋn Paris, ȋn care a lucrat la Cinemateca Franceză condusă de Henri Langlois și a colaborat cu documentaristul Joris Ivens, a emigrat ȋn Israel și a ȋnceput să realizeze filme documentare. Perlov nu s-a simțit ȋn largul lui ȋn climatul cinematografic al statului proaspăt format, ȋnclinat spre propagandă sionistă, cu jurnale de actualități produse pe bandă, care promovau valorile socialiste și care ȋncercau omogenizarea evreilor sosiți ȋn număr mare din toată lumea, de oriunde ȋi goneau ororile războiului.

Lui Perlov i se părea că aceste metode limitează posibilitățile artistice și umaniste ale cinematografiei. Filmul „B’Yerushalaim” („Ȋn Ierusalim”, 1963), cea mai cunoscută operă a sa (ȋn afară de „Jurnal 1973-1983”), e o operă de non-ficțiune liberă și lirică despre Ierusalimul anului 1963. Cȃnd a apărut documentarul, era clar că a luat naștere o formă nouă, numai că, ȋn loc să-l ȋncurajeze pe tȃnărul Perlov, autoritățile i-au pus ȋn cale și mai multe obstacole. Ȋn perioada aceasta, nu se putea face film independent ȋn Israel – era obligatoriu avizul unei instituții. Perlov – excentric, pasionat de artă, poezie și frumos – primea din ce ȋn ce mai puține comenzi din partea statului. A hotărȃt atunci să cumpere o cameră de 16mm și să ȋnregistreze ȋmprejurimile – strada, familia, prietenii, jurnalele de actualități politizate de la televizor. A continuat să filmeze materiale pentru „Jurnal” ȋntre 1973 și 1983, pȃnă cȃnd a acumulat șase episoade de o oră. A luat camera cu el ȋnapoi ȋn Brazilia și Paris, să capteze pe peliculă redescoperirea miturilor copilăriei lui ȋn Sao Paolo și revelația din Paris.

Pe vremea cȃnd Israel avea un singur post de televiziune – televiziunea publică, „Jurnal” era difuzat de fiecare dată cȃnd Perlov ȋncheia cȃte un capitol. Așadar, fără să fi fost distribuit ȋn sălile de cinema, „Jurnal” a ajuns destul de celebru ȋn Israel. Cineaști israelieni din generații diferite ȋl consideră cel mai important film din cinematografia națională, dar influența lui Perlov asupra generațiilor care i-au urmat nu e ȋncă foarte clară. Stilul lui cinematografic e apreciat și discutat adesea, dar n-a fost adoptat de nici un alt cineast.

 

„Cȃt de naiv am putut fi să cred că arta și politica pot, ȋn decursul vieții unui om, să ușureze suferința lumii…”

„Yoman” („Jurnal, Partea a VI-a”)

 

Deși industria culturii ȋncerca (și ȋncă mai ȋncearcă) să spună ceva despre arhetipuri – familia israeliană, bărbatul israelian, kibbutz-ul, conflictul ȋntre arabi și evrei – sau să ridice probleme de etnie sau rasă, Perlov n-a fost tentat de nici una din aceste direcții. Pentru el, o ființă umană este, ȋn primul rȃnd, o ființă umană. Totuși, a fost mai mult decȃt capabil să utilizeze și să ridiculizeze clișeele prin care ideile ȋncearcă să pună stăpȃnire peste oameni.

De la fereastra casei lui – orizontul orașului, filmat iar și iar. Apus după apus. Natură moartă. Tristețea strȃns legată de trecerea timpului – e punctul de vedere sfȃnt al cineastului. La un an după ce a ȋnceput să-și filmeze jurnalul, Perlov s-a mutat ȋntr-un bloc turn de 14 etaje, la ultimul nivel. Cum Tel Aviv avea, pe atunci, un singur zgȃrie-nori adevărat, fereastra lui ȋi oferea cea mai amplă perspectivă asupra orașulul.

Perlov e lăudat astăzi ȋn cercurile ȋnalte ale industriei filmului din Israel, dar e apreciat mai degrabă pentru calitățile estetice ale filmelor sale, nu pentru spiritul de frondă, cȃnd, de fapt, lupta unui om liber ȋmpotriva instituțiilor (nu foarte diferite de cele din regimul comunist) care sunt blocate ȋn propagandă ar fi trebuit apreciată mai mult. Poate că acest aspect e uitat pentru că dihotomia ȋntre sionismul clasic și lupta politică a Israelului contemporan nu e ȋncă destul de evidentă, și instituțiile de astăzi știu să lase loc „criticilor constructive” pentru a preȋntȃmpina o eventuală revoltă.

Tehnologia are rolul ei ȋn diminuarea gloriei trecutului – ȋn zilele toamnei digitale, e mai greu să-ți amintești de iernile aspre ale filmului. Astăzi, e atȃt de simplu să filmezi de unul singur, ȋncȃt poezia nu justifică cerneala și hȃrtia pe care e scrisă.

 

„Acolo unde cuvintele rostite mi se par neȋnsemnate, adaug și comentariul meu.”

David Perlov, ȋntr-un interviu

 

Cea mai cunoscută scenă din „Jurnal” e una deosebit de simplă: Perlov filmează ȋn bucătărie. Fiica lui mănȃncă supă. Ȋi oferă și lui o porție, deși nu-i putem auzi cuvintele; Perlov narează: „Fiica mea Naomi. Supa e tentantă, și trebuie să mă hotărăsc – să filmez supa sau să mănȃnc supa.” Dilema aceasta simplă exprimă cea mai apăsătoare problemă a unui cineast: filmările fac parte din viață, sau sunt ȋn afara ei? Aceasta e prima dovadă a firii poetice a lui Perlov – nu ȋncearcă să se ascundă ȋn spatele camerei, să ne inducă senzaţia că suntem martorii unui naturalism plat.

 

„A venit vremea să nu ne mai temem de cultura ȋnaltă ȋn [cinematografie].”

David Perlov, ȋntr-un interviu

 

Arta poate ajunge la viață, chiar ȋn vreme de război. Perlov acuză jurnaliștii care, ȋn timpul Războiului din Liban din 1982, „au mers pe calea bătătorită”, evitȃnd ororile, și ne arată ȋn schimb o descriere adevărată a războiului, ȋn schițele celebre ale lui Goya, „Los desastres de la guerra”.

Un exemplu personal: Ȋn celebrul documentar „Ȋn Ierusalim”, niște eleve care așteaptă autobuzul opresc trecătorii să-i ȋntrebe cȃt e ceasul. E o distracție cu care îşi omoară timpul. Ȋn filmul meu, „Himnon” („Imn”, 2008), am recreat intenționat scena aceasta, ȋntr-un alt cadru narativ. Aproape singura persoană care a recunoscut trimiterea a fost fiica lui Perlov.

 

„Narațiunea e o unealtă a minții, nu a simțurilor.”

Perlov, ȋntr-un interviu

 

„Jurnal”-ul lui Perlov e o lecție despre importanța unui glas. Trebuie să ȋnțelegeți că vocea lui Perlov nu e una de nativ israelian. Accentul lui brazilian puternic, tonul grav și dicția imperfectă sporesc senzația de intimitate, sentimentul că „nu ai motive să te temi”. E ca și cum un unchi imigrant ȋndrăgit ȋți vorbește direct, fără să pozeze. E o ocazie și mai rară ȋn contextul unui proiect israelian perpetuu – omogenizarea evreilor care au imigrat din toate colțurile lumii. Rar auzi un comentariu ȋn ebraică – fie el la radio, la televizor, sau ȋntr-un film-, rar auzi un imigrant vorbind ȋn amestecul lui propriu ȋntre ebraică și limba maternă (ȋn acest caz, portugheza). Asta ȋl apropie și mai mult pe privitor de Perlov, confruntȃnd o realitate care, de regulă, ȋncearcă din greu să asimileze oamenii ȋntr-o imagine, să justifice și să distreze, să aline și să educe masele.

Una dintre cele mai remarcabile trăsături ale „Jurnalului” e manipularea inteligentă a imaginii și sunetului. Sincronizarea ȋntre imagine și sunet nu e niciodată soluția standard, nu e niciodată o primă opțiune facilă. Spre deosebire de „jurnalele Mekas”, Perlov n-a fost mulțumit să filmeze timpurile și oamenii interesanți din jurul lui și să adauge deasupra niște muzică. Din contră, de multe ori, personajele și oamenii sunt observați mai bine fără coloană sonoră. E ca și cum ai ȋmpărți un compartiment de tren cu o femeie frumoasă, și ai ajunge ȋn momentul (uneori) oribil ȋn care ea deschide gura și magia dispare.

Cele mai multe mulțumiri pentru ȋnflorirea cinematografiei israeliene contemporane ar trebui să-i fie acordate nu unei inspirații neașteptate, nu unei abilități a culturii să atingă o masă critică de istorie, artă și libertate. Din păcate, e mai degrabă efectul comercializării culturii datorită televiziunii prin cablu și a legislației care favorizează producția de film. O dovadă ȋn plus e că nu avem un program comun sau o estetică să lege toate aceste filme.

Cum Israelul n-a fost nici o parte a lumii comuniste, nici o parte firească a Vestului, sfȃrșitul Războiului Rece n-a dat naștere dihotomiei pe care cineaștii europeni o folosesc astăzi ȋn filme. Israelienii nu-și pot accesa trecutul conștientizȃnd ȋn ce fel e „diferit”. Cumva, s-a creat o iluzie (sau a fost negată pur și simplu realitatea) că există un curs firesc al culturii, fără momente de glorie sau vremuri grele de reinterpretat. Ȋn loc să urmeze o tradiție estetică sau să i se opună vreuneia, israelienii fantazează despre comedii estivale, filme cu zombie și thrillere. La polul opus sunt cineaștii conștiincioși care ȋncearcă să ia locul sociologilor, folosind problemele sociale, etnice sau politice ca pretext pentru filme. Dacă luăm ȋn considerare posibila moștenire culturală lăsată de Perlov, această tendință (globală) nu duce nicăieri.

 

„Faci un jurnal pentru că trebuie, nu pentru că vrei să creezi un gen cinematografic.”

Perlov

 

Mȃna lui Abrasza: un prieten pe patul de moarte arată cu degetul spre tavan – „Ᾰsta e punctul meu de vedere”. Perlov mișcă ȋn sus camera de-a lungul brațului –  dar se oprește ȋn dreptul mȃinii. E mai puțin important să vedem ȋncotro arată. Degetul unui muribund arată ȋnspre ceva. Asta-i tot.

  • Elad Keidan s-a născut în anul 1979 în Haifa, Israel. A absolvit în 2008 şcoala de film „Sam Spiegel” din Ierusalim. Filmul său de absolvire, „Hymnon” („Imn”, 2008) a câştigat numeroase premii la festivaluri internaţionale, cel mai important fiind Marele Premiu al secţiunii „Cinefondation” la Cannes în 2008. Filmul a câştigat în 2009 şi trofeul Festivalului de Film „NexT” din Bucureşti.

 

 

 

 

(articol publicat in nr. al saselea al Film Menu / iunie 2010)

 

 

 

Programul proiecţiilor şi al discuţiilor despre „Jurnalul” lui David Perlov
sala 105 din UNATC Bucureşti (strada Matei Voievod 75-77)

Marţi 24 aprilie

18.00: Proiecţie „Yoman” („Jurnal”) (1973-1982)  de David Perlov
21.00: Discuţie despre film cu Radu Jude şi Vlad Petri; moderator: Andrei Rus

Miercuri 25 aprilie

18.00: Proiecţie „Yoman” („Jurnal”) (1982-1983)  de David Perlov
21.00: Discuţie despre film cu Liviu Carmely; moderator: Andrei Gorzo

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s