This-must-be-the-place-4

[Review] : This Must Be the Place

This Must Be the Place

 

Italia – Franţa – Irlanda 2011

regie Paolo Sorrentino

scenariu Umberto Contarello, Paolo Sorrentino

imagine Luca Bigazzi

montaj Cristiano Travaglioli

cu Sean Penn, Frances McDormand, Judd Hirsch

 

 

 

de Ana Banu

 

Unul dintre cele mai longevive obiceiuri umane este visarea cu ochii deschişi la o lume mai bună. O astfel de lume ar fi lipsită de probleme inutile cauzate de oameni răi şi ar fi colorată cu zâmbete. La aşa ceva pare să viseze regizorul italian, Paolo Sorrentino, în noua sa producţie în limba engleză, „This Must Be the Place”.

Undeva pe lângă Dublin, într-o casă de dimensiunile unui mic castel, locuieşte bărbatul cu nume de oraş american (și, înainte de asta, de trib indian), Cheyenne (Sean Penn), rocker ieşit la pensie, fan declarat al esteticii goth. Tânărul bătrân pare să fie pregătit să-şi pună capăt zilelor pe versurile „Lord, I think I sold my soul”, însă acesta este doar începutul unui studiu de depresie ce se derulează cel puţin o jumătate de oră. În spaţiul public, Cheyenne este privit ca ciudatul din liceu despre care toţi vorbesc pe la spate, iar în cel domestic este demasculinizat de o soţie mult mai feroce. Tempoul se animă subtil când Cheyenne află de moartea tatălui său pe care nu îl mai văzuse de 30 de ani – vestea catalizatoare vine abia în minutul 26.

În ciuda sentimentului că nu a fost niciodată iubit de un tată evreu care şi-a trăit viaţa obsedat de trecut, Cheyenne pleacă spre New York, pe mare, nu prin aer, deoarece zborul cu avionul îi e la fel de străin ca propriul tată. Aşadar, personajul părăseşte spaţiul idilico-restrictiv în care îşi epuiza bătrâneţea, lăsând în urmă o soţie înţelegătoare. Regizorul construieşte o lume de poveste condusă de un ritm minimalist ce contrastează cu cadrele picturale şi lumina radiantă. Personajele ce populează această lume sunt simpatice, cumva scoase dintr-o carte pentru adulţi-copii: Bătrânul Copil, Soţia Pompier, Ucigaşul de Nazişti, Adolescenta cu Ochi Frumoşi, Inventatorul de Roţi, etc.

Cum nu există frumos fără urât şi bine fără rău, personajele din „This Must Be the Place” sunt conştiente de realitatea jalnică ce le înconjoară. Încă de la început, Cheyenne aprobă sec numele unei formaţii – The Pieces of Shit – care îl vor ca producător, iar astfel de cinism deghizat în autoironie se regăseşte în fiecare personaj. Soţia acestuia, interpretată de Frances McDormand, îi spune printre chicoteli, înainte de plecare, că frica nu este singura lui problemă. Ea joacă rolul a tot ceea ce lipseşte în viaţa lui Cheyenne. Relaţia celor doi este, poate, cel mai frumos şi palpabil lucru din tot filmul. Dacă Sorrentino, care a scris şi scenariul, nu pusese pe hârtie farmecul autentic al mixului dintre dragoste, pasiune şi plictiseală, a făcut-o pe ecran aducându-i împreună pe Sean Penn şi Frances McDormand. Depresia lui Cheyenne se dovedeşte a fi doar o plictiseală cronică, lucru anticipat de soţia lui într-o discuţie intimă în dormitor.

Tema Holocaustului, pe care Sorrentino o introduce în naraţiune prin depistarea ultimului nazist în viaţă, pare mai mult un tertip menit să echilibreze viaţa idilică pe care Cheyenne o are în Irlanda. Asemeni lui Eliaj Wood în „Everything is Illuminated”, Cheyenne pleacă într-un fel de căutare de sine ce coincide cu împlinirea dorinţei tatălui său de a-l prinde pe nazistul care l-a umilit cu mulţi ani în urmă. Roadtrip-ul lui Cheyenne este o sumă de improvizaţii care îl scot din apatia cu care ne-a obişnuit şi confirmă existenţa unei minţi ascuţite în spatele machiajului ostentativ şi a mişcărilor lente. Dezmorţirea lui Cheyenne se sincronizează cu apariţia unui David Byrne cărunt (solistul formaţiei Talking Heads) ce hipnotizează publicul unui bar new-york-ez pe ritmurile hitului din anii ’80, „This Must Be the Place”, care sugerează că locurile potrivite există acolo unde există dragoste, lucru pe care Cheyenne îl va realiza abia la sfârşitul filmului. Întâlnirea cu David Byrne îi declanşează criza existenţială ce îl face să verbalizeze – destul de târziu – cât este de neîmplinit. Voyeurismul spectatorului este satisfăcut de carisma nostalgică a lui Sean Penn.

(articol publicat în Film Menu#14, martie 2012)

 

Alte review-uri Film Menu:

J.Edgar (SUA 2011, regie Clint Eastwood)

Restless (SUA 2011, regie Gus Van Sant)

The Artist (Franța – Belgia 2011, regie Michel Hazanavicius)

A Dangerous Method (SUA – Germania – Canada – Elveţia 2011, regie David Cronenberg)

Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)

A l’origine (Franţa 2009, regie Xavier Giannoli)

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

One thought on “[Review] : This Must Be the Place

  1. Pingback: This Must Be the Place (2011) > Blog de Cinema

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s