The Trip (Călătoria)
Marea Britanie 2010
regie Michael Winterbottom
imagine Ben Smithard
costume Celia Yau
cu Steve Coogan, Rob Brydon
de Ștefan Mircea
„The Trip” a fost inițial o miniserie de televiziune, apoi a fost remontat de către Michael Winterbottom la dimensiunile unui lungmetraj și lansat în cinematografe. Ca atare, poartă mărcile regizorale ale unui sitcom, și mai mult, a unui sitcom britanic: concentrare aproape exclusivă pe interpretarea actorilor și o mizanscenă clară, ușor de înțeles, care servește scenariului. Spre exemplu, sunt multe scene în care personajele principale, Rob Brydon și Steve Coogan, sunt în mașină, conducând. Camera îi surprinde pe cei doi în prim planuri, când e rândul lor să vorbească, alternează apoi cu planuri medii în care îi vedem pe amândoi, și cu niște planuri ansamblu în care vedem mașina pe stradă, cu scopul de a reconfirma spectatorului spațiul acțiunii și de a imprima un ritm mai dinamic acţiunii. Ca fapt divers, Cristi Puiu a declarat într-un interviu că directorul de imagine de la „Marfa și banii” a insistat să facă și ei asemenea cadre, cu mașina pe stradă, dar lui i se păreau stupide, deoarece singura informație pe care o dădeau era că mașina e pe drum, ceea ce un spectator deja știe. Astfel, la nivel vizual, în afară de faptul că e corect pus în scenă la nivel tehnic, despre „The Trip” mare lucru nu se poate spune, nici de bine, nici de rău.
Să trecem astfel la punctul interesant al filmului, şi anume relația dintre ficțiune, realitate și interpretare din film. Bob Brydon și Steve Coogan joacă o variantă a lor înşişi, dar este foarte greu de spus cât este ficționalizată. Ricky Gervais se folosește acest tip de intepretare în „Extras” și în noul lui serial, „Life’s Too Short”, însă acolo e clar unde este gagul. Nu se întâmplă același lucru în „The Trip”. Acest lucru face ca linia dintre tragic și comic să fie greu de distins și să depindă mult de punctul de vedere. Dacă aceste trei exemple se pot încadra în genul mockumentary, la Gervais e întotdeauna clar unde este partea de mock și unde este partea de documentary, dar Winterbottom ne lasă să ne întrebăm. Scena în care Bob Brydon îl întreabă pe Coogan dacă ar accepta ca fiul lui să se îmbolnăvească de o afecțiune ușoară, precum apendicita, în schimbul unui premiu BAFTA sau Oscar, iar Coogan își ia un timp de gândire este un exemplu relevant. Privită doar ca un scheci, are un efect comic mare, rezultat dintr-un procedeu binecunoscut în comedie, acela de a lua o situație general acceptată, în cazul de față afirmația ce tinde spre clișeu „Sănătatea e cea mai importantă”, mai particular varianta pentru părinți „Sănătatea copiilor mei e cea mai importantă” și de a o întoarce pe dos. Privită ca viziunea adevărată unui părinte, pare cutremurător și descrie o persoană cu un nivel de egoism și narcisism trecute de orice nivel considerat acceptabil.
Oricum, Coogan din „The Trip” pare un personaj profund trist, prins în criza vârstei de mijloc, având nevoie de aventuri de-o noapte și de a-și demonstra superioritatea intelectuală în fața colegului său de călătorie. Pe de altă parte, Brydon este un familist și un om mulțumit de cum e viața lui, atât artistică, dar și personală. Evident o altă metodă comică, de alăturare a contrastelor, uneori invidia lui Coogan pentru lejeritatea lui Brydon e atât de evidentă, că și ea pendulează între a provoca râs sau milă. Într-o secvență de la masă, când Brydon se apucă să imite actori faimoși, precum Michael Caine, Anthony Hopkins sau Richard Burton, Steve Coogan se comportă ca și când e rușinat, deși nimeni din jur nu pare să fie deranjat, nici măcar să se uite. Apoi, simțind o competiție, începe și el să imite, și chiar strigă mai tare, el însuși atrăgând atenția. Acest tip de awkward humor, al cărui poster boy în Marea Britanie este susnumitul Gervais, practicat în America de Ben Stiller (nu degeaba apare el și în primul episod din „Extras” și într-o secvență de vis în „The Trip”) și de Larry David, e împins în secvențe de genul până la noi extreme.
Ajungând la secvențele de imitare, trebuie spus că sunt adevărate demistificări ale artei actorului. Ca o notă personală, am văzut de curând trailerul pentru „Batman – Dark Knight Rises”, și când vorbea Michael Caine în rolul majordomului, nu puteam să-mi scot din cap imitarea lui Brydon și a lui Coogan. Ei fac niște chestii atât de precise și observații punct cu punct, încât ce fac ei e pe lângă mistica method acting-ului, cam ceea ce e darwinimsul pe lângă creaționism. Imitația este un fel de laitmotiv al călătoriei, chiar al filmului în general. Cei doi imită gesturile unor critici culinari, imită alți actori, la un moment dat Coogan imită un eventual discurs la înmormântarea viitoare a lui Brydon. Winterbottom e obișnuit în a sparge cel de-al patrulea perete, în moduri destul de evidente – „A Cock and Bull Story” și „24 Hour Party People” -, însă în „The Trip” metodele lui sunt mai subversive și se poate spune că aici nu sparge nici un perete, ci doar îl face translucid.
(articol publicat în Film Menu#14, martie 2012)
Alte review-uri Film Menu:
This Must Be the Place (Italia – Franţa – Irlanda 2011, regie Paolo Sorrentino)
J.Edgar (SUA 2011, regie Clint Eastwood)
Restless (SUA 2011, regie Gus Van Sant)
The Artist (Franța – Belgia 2011, regie Michel Hazanavicius)
A Dangerous Method (SUA – Germania – Canada – Elveţia 2011, regie David Cronenberg)
Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)
FILM MENU 