panahi

[Review] : In film nist

In film nist (Acesta nu este un film)

 

Iran 2011

un efort al lui Jafar Panahi și Mojtaba Mirtahmasb

cu Jafar Panahi

 

 

 

de Roxana Coțovanu

În decembrie 2010, Jafar Panahi a primit o condamnare la șase ani de închisoare și interdicția de a părăsi Iranul până în anul 2030, de a comunica cu presa și de a mai scrie sau regiza filme în acest timp; acuzația de propagandă împotriva Republicii Islamice a Iranului și cea de conspirare împotriva siguranței naționale au apărut în urma arestării din apartamentul regizorului, în timp ce lucra la filmul ce i-a adus o parte din acuzații (film din care fusese turnat aproximativ 30% până în acel moment).

Aflat în același apartament sub arest la domiciliu în timp ce aștepta rezultatele recursului înaintat tribunalului din Teheran, Panahi a realizat „In film nist” – un (așa zis) non-film filmat în parte cu o cameră digitală, în parte cu un iPhone, un non-film care a fost văzut pentru prima oară într-o proiecție specială la Cannes, unde a ajuns pe un stick USB ascuns într-o prăjitură.

Primul cadru îl înfățișează pe regizor luându-și micul dejun în luminoasa sa bucătărie și sunându-și un coleg – pe Mojtaba Mirtahmasb – cerându-i să treacă pe la el fără să spună nimănui unde merge. Din momentul în care Mirtahmasb intră în apartament, devine și coautorul filmului – el fiind cel care îl va urmări pe Panahi cu camera peste tot. Explicându-i de ce l-a chemat, Panahi se plânge de faptul că, după ce încercase să se filmeze singur, avusese senzația că nu e deloc natural și îi era teamă ca nu cumva să miroasă totul a făcătură. Pentru cei ce sunt familiarizați cu filmele lui precedente, afirmația nu face decât să întărească faptul că, deși vine din partea unui autor în cazul căruia se pot depista multe simboluri, la fel cum se poate intui și construcția dramaturgică/cea formală, cu toate acestea interesul său pofticios pentru real și autentic (de aici și alegerea folosirii actorilor neprofesioniști) pune rigiditatea oricărei noțiuni abstracte pe un plan secundar. Numai că în cazul acesta, neavând niciun fel de material de lucru, lucrurile nu pot rămâne decât la nivel abstract: planul lui Panahi este să povestească în fața camerei scenariul la care lucra când i s-a interzis să mai facă filme; ajutându-se de o bandă adezivă, trasează (la o scară mică, bineînțeles) pe unul dintre covoarele locuinței decorul din scenariu (momente care amintesc, inevitabil, de „Dogville”); povestește cadru cu cadru ce se întâmplă și unde e plasată camera, se mișcă și se agită pentru a explica cât mai bine ce vrea să spună; dă exemple din filmele sale precedente, pe care le ilustrează cu ajutorul DVD-urilor; arată filmulețele de pe iPhone cu locația propriu-zisă pe care a găsit-o; dar la un moment dat are brusc o cădere, izbindu-l parcă dintr-o dată inutilitatea demersului: „Dacă poți să povestești un film, de ce să-l mai faci?”. În mod ironic, acest scenariu din care Panahi a povestit câteva secvențe are ca decor tot un spațiu închis, o locuință, iar personajul principal este ținut în casă împotriva voinței lui.

Abandonând citititul scenariului în fața camerei și lăsând camera să înregistreze în continuare, ceea-ce-se-dorea-un-non-film devine în mod cert un document a ceea ce au însemnat (și continuă să însemne; până astăzi, Panahi nu a fost încă trimis după gratii) acele zile pentru iranian; chiar dacă zilele lui decurg altfel – ziua pe care o vedem noi e una specială, e Anul Nou Persan, se aprind artificii, familia sa e plecată la alți membri ai familiei –, amenințările care plutesc sunt aceleași: pe de-o parte, închisoarea, care îl vizează direct pe el – într-o convorbire telefonică, avocata sa îi spune că nu prea are cum să scape de asta; pe de alta, amenințarea perpetuă care vine dinspre oraș/autorități, care îi vizează (și) apropiații – într-o convorbire telefonică cu un prieten, acesta închide brusc, apucând să spună că e legitimat de poliție. O altă constantă în viața regizorului, dar doar aparent amenințătoare, este iguana fiicei sale, care are propriul său rol aici. Apropo de asta, filmul nu are deloc un ton sumbru așa cum v-ați fi putut aștepta; dimpotrivă, are mult umor, așa cum mult calm și răbdare se întrevăd în spatele singurătății și neliniștii lui Panahi.

„Acesta nu este un film” e mai mult decât un act de sfidare sau de curaj în fața absurdității unui regim. E un gest al unui om care nu se poate abține să facă ceea ce știe mai bine. Nu se poate abține să filmeze focurile de artificii cu telefonul de pe balconul apartamentului, nu se poate abține să-l filmeze pe Mirtahmasb, glumind că e bine să aibă înregistrarea în cazul în care i se întâmplă ceva (la câteva luni de la prezentarea filmului la Cannes, Mirtahmasb chiar a fost arestat alături de alți cinci regizori iranieni, sub acuzația de spionaj); ca la sfârșit, să lase iPhone-ul deoparte și să pună mâna pe camera adevărată, în timpul celei mai frumoase (și lungi) secvențe, făcând „actor” dintr-un tânăr venit să-i ridice gunoiul, exact ca în filmele sale de ficțiune.

(articol publicat în Film Menu#14, martie 2012)

Alte review-uri Film Menu:

The Trip (Marea Britanie 2010, regie Michael Winterbottom)

This Must Be the Place (Italia – Franţa – Irlanda 2011, regie Paolo Sorrentino)

J.Edgar (SUA 2011, regie Clint Eastwood)

Restless (SUA 2011, regie Gus Van Sant)

The Artist (Franța – Belgia 2011, regie Michel Hazanavicius)

A Dangerous Method (SUA – Germania – Canada – Elveţia 2011, regie David Cronenberg)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s