the descendants

[Review] : The Descendants

The Descendants (Descendenții)

 

SUA 2011

regie Alexander Payne

scenariu Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash

imagine Phedon Papamichael

montaj Kevin Tent

cu George Clooney, Shailene Woodley, Amara Miller

 

 

de Răzvan Dutchevici

„The Descendants” este o adaptare a romanului omonim scris de Kaui Hart Hemmings şi este primul film al lui Alexander Payne pe care nu l-a scris împreună cu Jim Taylor, optând de această dată pentru ajutorul lui Nat Faxon şi Jim Rash, aflați la primul proiect (concretizat) de lungmetraj. Filmul pare a face parte dintr-o serie dedicată bărbaţilor părăsiţi de neveste deoarece, după „About Schmidt” (2002) şi „Sideways” (2004), este al treilea film consecutiv regizat de Payne în care se urmăreşte evoluţia unui personaj afectat puternic de această situaţie. Fie că rămân văduvi ca-n „About Schmidt” şi „The Descendants”, fie că soţia îi părăseşte deoarece consideră că relaţia nu mai este funcţională, aşa cum se întâmplă în „Sideways”, soţii rămaşi singuri prezintă, se pare, un interes special pentru Payne. Sau poate că urăşte soţia ca specie, aşa că, de fiecare dată când are de spus o poveste despre un bărbat peste 40 de ani, cineastul american simte o nevoie solidară de a-l „elibera”. Oricum ar fi, amuzant mi se pare că şi-n „About Schmidt” şi-n „The Descendants”, după moartea nevestei şi, respectiv, după intrarea acesteia în comă, protagonistul află că nevasta l-a înşelat fără ca el măcar să fi bănuit.

Acţiunea din „The Descendants” se petrece în însoritul Hawaii, într-un mediu de afaceri babane unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Se face, însă, că Matt King (George Clooney) nu-l cunoaşte tocmai pe Brian Speer (Matthew Lillard), care nu numai că ocupă un rol important  într-una dintre afacerile sale, dar este şi bărbatul pentru care nevasta sa, Elizabeth (Patricia Hastie) – înainte să se lovească la cap şi să intre în comă din cauza unui accident cu o barca motorizată -, era gata să-l părăsească. Şi, odată ce află asta, Matt devine nerăbdător să-l cunoască, ceea ce-l împinge într-o excursie alături de cele două fiice ale sale – Alex (Shailene Woodley) de 17 ani şi Scottie (Amara Miller) de 10 ani – şi Sid (Nick Krause), iubitul celei mai mari dintre ele.

Pus în situaţia de a interacţiona cu fetele sale mult mai mult decât e obişnuit, Matt îşi dă seama că habar nu are despre vieţile lor. Află cu stupoare că Alex, deşi elevă eminentă, este încercată de puternice accese de răzvrătire anti-socială încununate cu un vocabular pestriţ, în timp ce zbuciumata Scottie este malițioasă cu colegele ei de la școală şi obişnuieşte să arunce în jur vorbe la fel de drăguţe ca cele ale surorii sale. Modul fâstâcit în care Matt, la un moment dat, disperat pentru că autoritatea de părinte îi este călcată cu neobrăzare în picioare de către fiicele sale, le admonestează, sau stângăcia cu care o plesneşte peste fund pe Alex atunci când aceasta „sare calul”, îl recomandă ca pe un novice în ale rolului de tată. Totuşi, mai degrabă dintr-o compasiune prietenească pentru situaţia lui decât din respect pentru statutul său parental, fiicele sale aleg să-i fie aproape. Este interesant că transformarea personajelor în acest film se petrece graţie unor alegeri personale care pot fi deduse de către privitor, Payne alegând să nu dea explicaţii foarte concludente în privinţa diminuării rebeliunii fetelor, nici a lui Sid. De asemenea, relaţia dintre Matt şi Elizabeth nu este prea explicit prezentată (alți regizori hollywoodieni, foarte probabil, ar fi recurs la flashback-uri pentru a clarifica treburile), aprecierea asupra ei fiind lăsată la latitudinea spectatorului, în funcţie de receptarea părerilor personajelor care se pronunţă în această privinţă. Opţiunea lui Payne de a lăsa anumite aspecte în seama capacităţii de percepţie a spectatorului potenţează relativitatea poveştii şi apropie filmul de cinemaul realist, în care, de obicei, nu sunt prezentate clar toate informaţiile întâmplărilor.

În afară de câteva momente stridente în care obrăznicia nonşalantă a lui Sid este accentuată puternic, în tradiţia gag-urilor, pentru a obţine un contrast între situaţii şi atitudinea lui (de exemplu atunci când i se spune despre starea gravă a fiicei sale, mama senilă a lui Elizabeth crede că este vorba despre Regina Elisabeta, ceea ce-l face pe Sid să se amuze copios), Payne reuşeşte să ducă acţiunea filmului la sfârşit cu multă eleganţă. Atitudinea sa este lăudabil de imparţială, reuşind să ne facă să-l înţelegem atât pe „încornoratul” Matt în gelozia sa copilărească, dar îndreptăţită, cât şi pe amantul Brian în insensibilitatea lui crudă dar nu lipsită de nobleţe. Astfel, graţie unui sarcasm mai degrabă duios decât tăios, „The Descendants” este cel mai puţin moralist film al lui Payne.

(articol publicat în Film Menu#14, martie 2012)

 

Alte review-uri Film Menu:

Le Harve (Finlanda – Franţa – Germania 2011, regie Aki Kaurismäki)

După Revoluție (România 2010, regie Laurențiu Calciu)

In film nist (Iran 2011, un efort al lui Jafar Panahi și Mojtaba Mirtahmasb)

The Trip (Marea Britanie 2010, regie Michael Winterbottom)

This Must be The Place (Italia – Franţa – Irlanda 2011, regie Paolo Sorrentino)

J.Edgar (SUA 2011, regie Clint Eastwood)

Restless (SUA 2011, regie Gus Van Sant)

The Artist (Franța – Belgia 2011, regie Michel Hazanavicius)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s