Amour fou

Festivalul Internațional de Film de la Cannes: Ziua a 3-a

Festivalul Internațional de Film de la Cannes

ediția a 67-a

ziua a treia (16 mai)

 

 

Amour fou

Austria, Luxemburg, Germania 2014

regie, scenariu Jessica Hausner

imagine Martin Gschlacht

montaj Karina Ressler

cu Briete Schnoneink, Christian Friedel

 

Imagine

 

Film prezetat în competiția secțiunii Un Certain Regard.

 

Noul film al cineastei austriece Jessica Hausner, prezentat la Cannes în cadrul secțiunii Un Certain Regard, urmărește ultima parte a vieții poetului romantic Heinrich von Kleist, prin intermediul relației lui cu Henriette, soția unei cunoștințe. Filmat în cadre fixe, fiecare recompunând cu o atenție aproape maniacală diverse tablouri din epoca respectivă (primul deceniu al secolului al XIX-lea), „Amour fou” e o meditație asupra iubirii, dar și una despre vanitate și egocentrism. În loc să construiască o biografie a artistului, Hausner îl prezintă exclusiv în relație cu celelalte personaje, în apariții mondene sau în cadrul unor întâlniri private, marcate însă de aceeași etichetă strictă de adresare și de comportament. În toate discuțiile – mai întâi cu Marie, verișoara pe care susține în multe rânduri că o iubește, iar mai apoi cu Henriette -, repetă o idee obstinantă: vrea să se sinucidă împreună cu femeia adorată, deoarece nu există un țel mai înalt decât acela de a renunța la viață atâta vreme cât iubirea, cel mai nobil sentiment, se află la apogeu. După ce Marie refuză să dea curs invitațiilor bărbatului, Henriette devine aproape din senin marea lui iubire. De altfel, filmul alocă cel puțin la fel de multă importanță acestui personaj, construit – precum von Kleist – în tușe univoce, ca o femeie aparent banală, care nu sfidează prin nimic parcursul setat de la naștere de către societate. Henriette își crește fiica și își respectă soțul, participă cu seninătate la toate sindrofiile înaltei societăți berlineze, iar singurele momente în care exprimă ceva într-un mod particular, necalibrat cerințelor sociale, sunt acelea în care cântă la pian, sau cu vocea, fără a excela, comparativ cu alte soliste ale epocii.

Fascinant la demersul Jessicăi Hausner e modul opac în care își surprinde personajele. Nu le conferă niciun fel de complexitate la nivelul reprezentării ideilor sau al trăirilor, actorii fiind ghidați spre interpretări monocorde și statice, devenind elemente în decorul somptuos în care gravitează, dar sugerează prin mici indicii că viața lor interioară este infinit mai bogată. Spre exemplu, imediat după ce von Kleist îi declară Henriettei iubirea lui, aceasta cade la pat, suferind de o boală care inițial e pusă de doctori pe seama unei dezechilibrări spirituale, pentru ca diagnosticul să fie schimbat ulterior, în mod eronat, într-o tumoare la nivelul stomacului, ce ar urma să-i fie fatală pacientei. Actrița Briete Schnoink, interpreta protagonistei, rămâne până în final reținută emoțional, deși evoluția manifestărilor sale somatice îi evidențiază tulburarea. La fel, Christian Friedel, interpretul lui von Kleist, e constant declamativ, exprimându-și la un moment dat vanitatea de a o elibera pe această femeie din corsetul familiei și al constrângerilor în care fusese îngrădită până când a început el să-i acorde atenție.

Iubirea nebună la care face referire titlul filmului nu e ceea ce ar putea să pară la prima vedere, adică nu e una pasională, ci calculată și rece. Niciunul dintre personaje nu face o clipă vreun gest romanțios, și nici nu îl atinge pe celălalt, nici măcar ca formalitate. Iar singura dată când e menționată partea senzuală a iubirii e atunci când doctorul le interzice Henriettei și soțului ei să „se împreuneze”, deoarece pacienta nu are voie să facă efort fizic. De altfel, decizia lui Henriette de a-și părăsi familia pentru a fugi cu von Kleist vine tot în urma unui raționament, exprimat de ea într-una dintre întâlnirile lor: având în vedere că nu mai are mult de trăit, își poate permite să iasă din rutina de până atunci. Odată decizia luată, gândirea continuă să funcționeze, protagonista chestionându-și permanent, până în ultima clipă a vieții, propriile decizii. Filmul Jessicăi Hausner nu aduce niciodată sentimentele în prim-plan, deoarece – pare să considere realizatoarea – acestea sunt o nebuloasă imposibil de exteriorizat. Însă, deși ideile și gesturile care ascund trăirile, mai curând decât să le exprime, sunt cele aparent explorate în „Amour fou”, nu există dubii că resorturile lor nu se află la nivelul rațiunii. E fix situația opusă universului lui Eric Rohmer – în filmele cineastului francez, personajele vorbesc încontinuu despre sentimente, dar de multe ori e cert că sunt sterpe emoțional; în cazul de față, ocolesc cu abnegație subiectele de acest fel, dar tocmai pentru că sunt copleșite de trăiri pe care societatea le-a obișnuit să le ignore. Până acum nu am văzut un film mai impresionant la această ediție a Festivalului de la Cannes.

Red Army

SUA, Rusia 2014

regie Gabe Polsky

imagine Svetlana Cvetko, Peter Zeitlinger

cu Vyacheslav Fetisov, Scotty Bowman

 

Imagine

 

Film prezentat în cadrul Competiției Oficiale, dar în afara concursului.

 

Nu sunt multe de spus despre documentarul „Red Army”, prezentat în cadrul Competiției Oficiale, dar în afara concursului, decât că e surprinzătoare selecția lui într-un astfel de festival. Filmul e o reconstituire convențională – prin imagini de arhivă și interviuri – a carierei sportive a unuia dintre eroii hocheiului mondial, Slava Fetisov, multiplu câștigător mondial și olimpic, împreună cu echipa Uniunii Sovietice din anii ’70, ’80 și ’90. Prezentând urcușurile și coborâșurile acestuia – de la înfrângerea conotată politic în fața echipei americane, la Olimpiada de iarnă din 1980, la greutățile îndurate ulterior de jucătorii sovietici din cauza antrenamentelor dure impuse de Viktor Tikhonov, până la emigrarea lor masivă, în anii ’90, în Statele Unite ale Americii – „Red Army” nu ocolește niciunul dintre clișeele documentarului biografic, menținând un ton ușurel, potențând prin intermediul coloanei sonore și a zoom-ului dramatismul fiecărei emoții puternice a vreunuia dintre cei intervievați și, în general, confecționând o odă la adresa protagonistului și a valoroșilor săi coechipieri. Singurul element pe care îl găsesc oarecum inedit în cazul acestui film – altfel, banal – este lumina exclusiv pozitivă în care îl suprinde pe Fetisov, actualmente ministru al sportului în cabinetul Putin. De altfel, realizatorul american Gabe Polsky, care prezintă cronologic cariera fostului campion, păstrează revelația pentru ultimele minute ale filmului, adoptând și de această dată, fără un minim discernământ, poziția auto-laudativă a protagonistului său. Astfel, dacă ar fi să dăm crezare afirmațiilor lui Fetisov, acesta a rămas un erou care luptă pentru binele țării sale, cu aceeași energie inepuizabilă din perioada sportivă, dormind câte 4 ore pe noapte și lucrând încontinuu pentru a contribui la construirea de săli sportive pentru viitorii campioni etc, etc. Dacă „Red Army” ar fi fost un film realist sovietic, ar fi fost cel puțin antrenant, dar găsesc această combinație de pompozitate hollywoodiană cu propagandă nu doar plictisitoare, ci de-a dreptul ridicolă.

VA URMA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s