Adieu au langage

Festivalul de Film de la Cannes: zilele a șasea și a șaptea (19-20 mai)

Festivalului Internațional de Film de la Cannes

ediția a 67-a

zilele a șasea și a șaptea (19-20 mai)

de Andrei Rus

 

 

Adieu au langage 3D

Franța 2014

regie, scenariu Jean-Luc Godard

imagine Fabrice Aragno

cu Christian Gregori, Kamel Abdeli

Adieu au langage

Film prezentat în cadrul Competiției Oficiale.

Godard și-a construit de-a lungul timpului un limbaj cinematografic propriu, pe care fie îl accepți, și încerci să intri într-un dialog cu el, fie îl respingi și refuzi orice tip de relaționare. Mixează diverse tipuri de tonuri (meditativ, comic, parodic, filosofic, dramatic), de tematici (de la idei despre starea actuală a societății, la unele despre artă, sau despre istorie și cinema), și în general refuză construirea de personaje, în orice sens al termenului.

„Adieu au langage” respectă toate caracteristicile enumerate anterior, dar, în plus, este 3D, ceea ce îi oferă cineastului un teren nou de joacă, acesta exploatând procedeul în feluri diferite, dar în cea mai mare a timpului rămânând la o concepție 2D a mizanscenei. Atunci când se folosește de posibilitățile 3D-ului, o face fie pentru a potența frumusețea anumitor cadre de natură, fie pentru a supraimpresiona anumite elemente vizuale, în așa fel încât toate să fie perceptibile în același timp. Filmul este, de altfel, un colaj de imagini, de sunete și de monologuri reflexive din off care se derulează fără a respecta o aparentă cauzalitate, deși există câteva teme și imagini recursive. Ce este comun mai tuturor acestor elemente este o căutare a unui limbaj asociat în general cu cel al videoaștilor amatori, doar că Godard face trimiteri sau citează în permanență artiști canonici, din pictură, filosofie, muzică, literatură, sau cinema. În rest, compozițiile lui sunt căutat naive, dând impresia de joacă infantilă cu camera de filmat și de montare ulterioară a rezultatelor. Cineastul utilizează, de asemenea, în mod conștient, anumite „erori” tehnice: de la imagini care se blurează brusc, pentru e reveni la „normal” în câteva clipe, la idei care sunt tăiate în mijlocul frazei, pentru a se trece imediat la altceva, la repetări succesive ale aceluiași cadru, la schimbări ale cromaticii în timpul derulării aceleiași secvențe, și până la greșeli de subtitrare, care fie uneori traduce ușor altceva decât ceea ce comunică în limba franceză oamenii de pe ecran, sau vocea naratorului, fie alteori pur și simplu ignoră anumite propoziții.

La nivelul aparițiilor de pe ecran, Godard amestecă un număr de „personaje” care declamă diverse idei, sau comunică între ele, fără a vorbi neapărat despre aceleași lucruri, sau, în cazul cățelului care devine în a doua parte a filmului un fel de protagonist, constituie obiectul reflecțiilor naratorului. De cele mai multe ori, unor gânduri filosofice, declamate pe un ton grav, li se răspunde cu unele farsice, precum în repetatele discuții dintre aparițiile feminine, care vorbesc despre teme mari, precum iubirea sau feminitatea, cărora în repetate rânduri bărbații le răspund prin analogii cu actul de a defeca. Același lucru se întâmplă în general la nivel vizual, unor imagini grandioase, cu natura în întreaga sa plenitudine, opunându-li-se altele mizanscenate naiv și caraghioase, forțând, prin asociere și acumulare, direcții multiple de „lectură” a acestora.

Mi-ar fi foarte ușor să afirm că „Adieu au langage” e un eseu, pentru că știu că aceasta e sintagma preferată de mulți critici pentru a încadra cumva filmele recente ale cineastului francez, dar adevărul este că nu știu exact ce e. Și la acest nivel se află, în ceea ce mă privește, farmecul stilului lui Godard: intri în contact cu un mod particular de a gândi cinematografic, ai impresia că asiști la coagularea unui discurs serios, dar poate puțin ermetic, pentru ca două secvențe mai târziu să ți se pară că totul e o farsă, și tot așa. Îi pot înțelege pe cei care nu intră în jocul acesta, dar îmi pare, în același timp, rău pentru ei.

Futatsume no mado (Still the Water)

Japonia – Spania – Franța 2014

regie, scenariu Naomi Kawase

montaj Tina Baz

cu Miyuki Matsuda, Jun Murakami

Still the Water

Film prezentat în cadrul Competiției Oficiale.

La nivel tematic, filmul cel mai recent al realizatoarei japoneze Naomi Kawase e cât se poate de oarecare, putând fi cu ușurință integrat în categoria poveștilor de maturizare, în care copiii se confruntă cu despărțirea definitivă de părinți, sau cunosc prima poveste de dragoste și trezirea propriei sexualități. Apoi, și în ceea ce privește tipul de imagistică și de metafore alese de către cineastă pentru a ilustra tema am putea spune că ne aflăm tot într-o zonă a locurilor comune, mai ales dacă ne gândim că elementele la care fac referire sunt asociate cu un tip de filosofie asiatică generică: raportarea evenimentelor marcante ale existenței la o instanță superioară, reprezentată de natură și de imensitatea și înțelepciunea ei.

Cei doi protagoniști ai filmului – adolescenții Kaito și Kyoko – trec, fiecare, printr-un proces de auto-cunoștere, provocat de câte o criză în relația cu mamele lor. Mama lui Kyoko, deși tânără, este pe moarte, iar cea a lui Kaito îl crește singură, în urma despărțirii de soț, și are relații cu alți bărbați, fapt pe care fiul i-l impută inițial. Gradarea evenimentelor este, însă, mai curând secvențială, întrucât Kawase nu mizează pe construirea unei succesiuni de întâmplări menite a releva transformările psihologice ale celor doi. Mai curând, apelând la un soi de mitologie tradițională, prezentă în film prin câteva momente etnologice, în care localnicii cântă sau dansează în cadrul unor ritualuri ancestrale, și la un personaj rezoner, al unui pescar înțelept, care le împărtășește tinerilor înțelepciuni despre situațiile de viață povestite de ei, cineasta pare să-și propună să blureze granița dintre real și un soi de imaginar de natură spirituală, cu scopul de a transforma demersul într-o meditație asupra trecerii în viața de dincolo. Laitmotivul vizual ales pentru a potența acest statut al discursului cinematografic este marea, care devine, prin aparițiile multiple, un personaj în sine, în același timp simbolic și lipsit de conotații. Iar derularea sincopată a narațiunii, refuzând o continuitate factuală, în detrimentul uneia senzoriale, aproape onirice, contribuie la crearea unui tip de univers mistic, dar și ancorat cumva în lumesc, deoarece, deși se sustrage unei lecturi complet raționale, ocolește și metafora. De fapt, ce face Kawase este să pune ambele tipuri de elemente – profane și mistice – pe un același plan, ca și când „realitatea” le-ar conține în aceeași măsură, în același timp și într-un plan cât se poate de vizibil. Iar de aici rezultă un univers în care gesturile și cuvintele, chiar atunci când sunt pur funcționale, par că au o rezonanță mai amplă, provenind din cine știe ce resorturi ascunse ale experienței umane.

VA URMA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s