Once-Upon-a-Time-in-Anatolia

[Review] : Bir zamanlar Anadolu’da

Bir zamanlar Anadolu’da (A fost odată în Anatolia)

 

Turcia 2011

regie Nuri Bilge Ceylan

scenariu Ebru Ceylan, Nuri Bilge Ceylan, Ercan Kesal

imagine Gohkan Tiryaki

cu Muhammet Uzuner, Yilmaz Erdogan, Taner Birsel

 

 

 

de Andrei Luca

Având o structură neobișnuită, al cărei element ordonator este diferența de lumină și opoziția zi-noapte (mare parte din acțiune se petrece în întuneric, însă un întuneric luminos – compromis asumat al regizorului), „A fost odată în Anatolia”, cel mai recent film al turcului Nuri Blige Ceylan, se recomandă, după titlu, drept o poveste, sau mai bine zis, un șir de evenimente ce poate fi rememorat peste ani – „când vei avea o familie”, cum spune unul din personaje. Materia primă din care se va plămădi mai târziu basmul este următoarea: o echipă de anchetă, formată din mai mulți polițiști și jandarmi, un doctor și un procuror, pornește alături de cei doi acuzați de omor în căutarea trupului neînsuflețit al victimei, îngropat undeva în pustiul Anatoliei. Pe măsură ce căutările se prelungesc în noapte, iar personajele se adâncesc tot mai mult într-un peisaj care se descoperă parcă același după fiecare kilometru parcurs, situația devine din ce în ce mai tensionată, culminând cu ieșirea nervoasă a șefului poliției.

Între prima secvență, care ne arată trei bărbați stând la masă, și a doua, unde vedem un grup de trei mașini oprind în mijlocul pustietății, există o elipsă, crima și circumstanțele în care a avut loc fiind puse în paranteză. Premisa de film poliţist rămâne însă la nivelul unui pretext narativ, întrucât accentul nu cade pe rezolvarea necunoscutei, pe mister și pe găselnițele ingenioase ale polițiștilor care lucrează contra cronometru împotriva crimnalilor. Eroismul este demitizat, iar devotamentul omului legii față de meseria sa este pus la îndoială de întrebarea șoferului adresată doctorului în legătură cu plata orelor suplimentare. Nici convoiul echipei de anchetă nu e cum ne-am fi așteptat, acea desfășurare impresionată de forțe cu dubițe superblindate cu girofar însoțite de alte mașini superblindate cu girofar, ci o înșiruire de trei automobile vechi care înaintează greoi într-un peisaj pustiu peste care s-a așternut noaptea.

Într-o foarte mare măsură, filmul lui Ceylan corespunde viziunii lui Jean-Claude Carrière, care definea cinematograful drept „un om ajuns călăre într-un orășel din Vest; despre respectivul om nu știm încă nimic, ci abia de aici înainte va începe să se definească prin ceea ce face.” Sigur că nu este un western, iar faptul că personajele se definesc pe parcurs nu e o particularitate a filmului lui Ceylan, dar structura enunțului scenaristului francez e foarte vizibilă în „A fost odată în Anatolia”. Ajunse în mijlocul pustietății, fără ca spectatorul să aibă vreo idee despre ceea ce caută ele acolo, personajele vor începe încet-încet, în mijlocul platoului întunecat străpuns doar de farurile celor trei mașini, să prindă contur, iar situația un oarecare context.

Sentimentul de singurătate (temă recurentă în filmele regizorului turc) este accentuat de cadrele largi, care surprind automobilele echipei de investigație deplasându-se pe șoselele goale și șerpuitoare, și de scenele în care personajele sunt filmate din spate în timp ce pe fundal discuțiile capătă un ton tot mai grav pe măsură ce se avântă dinspre problemele cotidiene legate de plata după program în polemici despre moarte. O astfel de discuție, care inițial apare spectatorului sub forma nevinovată a unui crez personal inspirat din povești auzite, ajunge să capete proporțiile unei drame personale: într-unul din momentele de respiro, procurorul îi povestește doctorului întâmplarea unei femei tinere, proaspăt devenită mamă, care și-a prezis moartea, survenită în mod aparent fără nicio cauză. Convins de siguranța cu care doctorul susține că nu există nicio moarte fără cauze, procurorul (autorul poveștii) este tentat să pună mai multe întrebări legate de situație, pentru ca în final să afle că ceea ce la început era de neexplicat, miraculos chiar, ar putea acum să devină o sinucidere cauzată de o supradoză cu medicamente. De asemenea, fără să fie explicat până la capăt, spectatorului i se dă de înțeles că femeia în cauză era soția procurorului. Un alt exemplu în această direcție este ipoteza conform căreia băiatul victimei este fiul real al criminalului, indifelitatea soției fiind, de fapt, motivul care a stat la baza acestui omor.

Astfel de ambiguități, care apar la nivelul poveștii, sunt voit întreținute de regizor și, pe lângă adâncimea pe care o oferă personajelor, susțin impresia că firele narative se ramifică mai mult decât ne arată filmul.

(articol publicat în Film Menu#14, martie 2012)

 

Alte review-uri Film Menu:

Le Harve (Finlanda – Franţa – Germania 2011, regie Aki Kaurismäki)

După Revoluție (România 2010, regie Laurențiu Calciu)

In film nist (Iran 2011, un efort al lui Jafar Panahi și Mojtaba Mirtahmasb)

The Trip (Marea Britanie 2010, regie Michael Winterbottom)

This Must be The Place (Italia – Franţa – Irlanda 2011, regie Paolo Sorrentino)

J.Edgar (SUA 2011, regie Clint Eastwood)

Restless (SUA 2011, regie Gus Van Sant)

The Artist (Franța – Belgia 2011, regie Michel Hazanavicius)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s