poster

[Review] : Play

Play

Danemarca – Franța – Suedia 2011

regie Ruben Östlund

scenariu Erik Hemmendorff,  Ruben Östlund

imagine Marius Dybwad Brandrud

montaj Jacob Secher Schulsinger

sunet Jan Alvermark, Jens de Place Bjørn

cu Anas Abdirahman, Sebastian Blyckert, Yannick Diakite

 

de Andreea Mihalcea

În „Play”, cel de-al treilea său lungmetraj, regizorul suedez Ruben Östlund descompune jocul intimidării la care copiii cu instinctele mai ascuțite îi supun pe cei mai slabi, joc  în care nici politețea, nici fair-play-ul nu sunt căi eficiente de câștig.

Jocul se derulează în felul următor: cinci puști imigranți de culoare se plimbă prin mall-uri, unde își aleg victimele, de preferință băieți mai mici ca vârstă, albi și cu bani. Joacă mai întâi între ei, zig-zag -zug, un fel de rock-paper-scissors, pentru a hotărî cui îi va reveni task-ul de a atrage victimele. Sub pretextul furtului unui telefon mobil al fratelui unuia dintre membrii găștii, unul din ei cere să vadă mobilul lui Sebastian, un băiat care se potrivește profilului de victimă. De aici înainte, după câteva niveluri de psychological bullying, și deci de situații de tipul cinci urmăritori puternici-trei urmăriți pricăjiți, pattern-ul jocului se schimbă într-unul de luare de ostatici. Cei trei sunt prinși ca într-o enclavă, renunțând treptat la ocaziile de scăpare.

Soarta jocului e cumva decisă pentru toată lumea – pentru participanții la jocul din film, dar și pentru spectatorii play-ului (tradus ca piesă de teatru pusă în scenă) -  încă de la declararea premiselor. Firește că băieții răi vor obține ce vor, respectiv telefoanele, banii și hainele de firmă ale lui Sebastian, Alex și John (de origine asiatică), însă savoarea jocului stă în impunerea și cedarea treptată a forțelor fals-combatante. Similar ca principiu cu „Funny Games”-ul lui Haneke, filmul lui Östlund nu intră, totuși, într-o tradiție a cruzimii sau a sadismului, fiind mai degrabă un soi de farsă cu implicații de pericol moderate, pe alocuri absurdă și adesea hazlie în raport cu prejudecățile rasiale occidentale.

Așa cum ne-am aștepta, poate, în echipa câștigătoare sunt desemnate roluri de felul good cop- bad cop iar în cea perdantă se nasc conflicte interne, dar faptul că ele sunt declarate și comentate în diegeză dă o dimensiune de it’s a show worth watching unei situații altminteri previzibile.

O mare parte din acțiune se derulează în mijloace de transport în comun și în general, în spații publice, fiind evident că spațiul și reacția celor din jur au o miză importantă în film, pusă în valoare prin folosirea montajului din interiorul planurilor-secvență, dar și a hors-champ-ului. De cele mai multe ori, te aștepți ca adulții prezenți să intervină dacă nu într-o formulă justițiară, măcar într-una de protectori. Însă, cei mai mulți trecători par guvernați de o logică cinic-individualistă. Aproape nimeni nu e dispus să intre în conflict. Pe de altă parte, filmele de acțiune ne-au obișnuit de mult cu prejudecata că lupta – fie că e vorba de o situație victimă-agresor, fie de un conflict între bande – se dă între forțele opozante importante și  că intervenția unui by-stander ar strica toată baza suspansului.

Însă parametrii lui„Play” sunt apropiați de cei ai unui studiu social-comportamental, și nu de cei ai unui thriller, să zicem. Oamenii din jur nu intervin, nu pentru că scenariștii Östlund sau Erik Hemmendorff ar avea în minte vreo rigoare de-a filmului de acțiune, cât mai degrabă pentru că cei doi urmăresc să arate mecanisme de interacțiune și conservare socială. În filmul de față, ca și în „De ofrivilliga” („Involuntar”, 2008) non-intervenția este punctată ca o stare de fapt, făcându-i să pară pe aproape toți observatorii prezenți un corp comun dificil de urnit.  Când aceștia reacționează, fie ajung și ei supuși unui tratament de agresiune din partea băieților de culoare, fie o fac inadecvat. De exemplu, managerul unui local le explică puștilor că simplul fapt că sunt urmăriți nu e îndeajuns pentru a suna la poliție și le sugerează să stea înăuntru și să se relaxeze puțin. În fond, nimic nu s-a întâmplat. Sau, într-un alt rând, un bărbat care a asistat la o bătaie în toată regula – provocată de o altă gașcă mult mai periculoasă, și în care Alex, John și Sebastian au fost victime colaterale – își oferă numărul de telefon acestuia din urmă pe o hârtie spunându-i că poate depune mărturie la un eventual proces. Cum spuneam, o formă destul de neadecvată de ajutor dat unui băiat de 12-13 ani care tocmai și-a luat niște pumni (se întâmplă în hors-champ) și care stă într-un colț de autobuz destul de dezorientat și speriat.

Astfel, deși, spectatorul pornește atașat de victime din simplul motiv că sunt în inferioritate, dar și pentru că asupra întregii acțiuni planează un sentiment de amenințare supralicitat prin comparație cu amploarea propriu-zisă ulterioară a evenimentelor, situația spectatorului devine din ce în ce mai complicată pe măsură ce își dă seama că nu asistă doar la un act de agresiune, ci și la o demonstrație de adaptabilitate socială, respectiv la o satiră a bunelor moravuri. Unul dintre puștii de culoare spune – după ce le ia banii celor trei – ceva de felul că oricine e suficient de prost încât să-și dea telefonul pe mâna unui negru își merită  pedeapsa. Atașamentul acesta implicit de care vorbeam mai devreme se destramă treptat și se transformă în zâmbete pe sub mustață. Transformarea nu merge până într-acolo încât să simți satisfacția aceea perversă din timpul vizionării lui „La Cérémonie”(1995, r. Claude Chabrol) când Isabelle Huppert și Sandrine Bonnaire se apucă să împuște o familie burgheză care urmărea liniștită în living o operă de Mozart, însă direcția orientării spectatorului e similară.

O a treia interpretare a titlului e legată invariabil de interacțiunea propriu-zisă dintre cele două grupuri.  Deși putem disemina acțiunea destul de clinic, totuși, ai parte și de sentimentul că urmărești niște copii jucându-se, care se iau în serios, zonă în care adesea nu poți pătrunde, cel puțin nu înarmat cu logică. Naturalețea acestui children’s play are legătură și cu faptul că actorii sunt neprofesioniști și dialogul e în bună măsură improvizat.

Așa cum observa și Leslie Felperin în cronica sa din „Variety” din mai anul trecut, scenariul lui „Play” te poate duce cu gândul la o lecție de educație civică. Rafinat formal ca mizanscenă, compoziții și ritm, filmul are o construcție apropiată de cea eseist-didactică, susținută de alte câteva subplot-uri. De pildă, intercalat cu conflictul principal există un moment în care un grup de indieni sud-americani cântă în stradă, camera surprinzând reacția perplexă a trecătorilor, majoritar suedezi, urmând, mai târziu, ca în ultimul cadru al filmului să vedem o fetiță suedeză, cu un aspect de pop-icon à la Britney Spears, dansând destul de bizar pe o muzică sud-americană în clasă, la o oră de muzică. În cazul din urmă, însă, reacția celor din bănci (pe care o auzim) este aceea de a aplauda. Altfel spus, lucrurile noi sau diferite din punct de vedere cultural sunt mai ușor de apreciat într-o formulă asimilată decât în cea originală. Tot în paralel, când ne desprindem de jocul puștilor, vedem din când în când, cum un leagăn de copil depozitat nepotrivit într-un tren (despre care mai târziu aflăm că aparținea unei familii de imigranți a unuia dintre puștii-agresori) creează probleme staff-ului trenului, obligat să rezolve problema în mod politicos și conform procedurilor. Ceea ce duce la anunțuri peste anunțuri la microfon, în suedeză și în engleză, din ce în ce mai absurde.

De altfel, plăcerea de a cauza probleme și reacțiile unei societăți sudeze liberale, ambele cu turnuri absurde, par a fi două teme interdependente care continuă să apară în filmografia quasi-teroristului și farseurului Ruben Östlund, așa cum se poate vedea și din scurtmetrajul său din 2009, „Händelse vid bank” („Incident lângă o bancă”), premiat cu „Ursul de Aur” la Berlin.

(articol publicat în Film Menu #15 / iunie 2012)

 

Alte review-uri Film Menu:

Copie Conforme (Franța – Iran 2010, regie Abbas Kiarostami)

The Artist (Franța – Belgia 2011, regie Michel Hazanavicius)

Incendies (Canada – Franța 2010, regie Denis Villeneuve)

Ok-hui-ui yeonghwa (Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s