movie still

[Review] : Take Shelter

Take Shelter

SUA 2011

regie și scenariu Jeff Nichols

imagine Adam Stone

montaj Parke Gregg

muzică David Wingo

cu Michael Shannon, Jessica Chastain, Tova Stewart

 

de Roxana Coțovanu

Între recentul „Mud”, îndelung aplaudat la Cannes-ul din acest an, și primul său film, „Shortcut Stories” (2007), al cărui conflict sângeros se situează undeva între tragediile antice și Macbeth-ul lui Shakespeare, regizorul-scenarist Jeff Nichols a lăsat loc pentru un thriller apocaliptic. De pe aceeași felie cu filmele lui Shyamalan, „Take Shelter” atinge, însă, alte corzi, mult mai rezonante, atunci când vine vorba despre o concluzie/ senzația cu care își lasă spectatorul după genericul de final.

Povestea, pe scurt, este cea a lui Curtis, jucat de Michael Shannon, un bărbat din America rurală care și-a asumat rolul de protector al familiei sale și a cărui viață nu lipsită de greutăți, dar plină de iubire, începe să fie distorsionată de niște visuri premonitorii/ profetice/ paranoice/ semne ale unui început de schizofrenie, sau toate acestea la un loc. Chiar în prima secvență, o ploaie vâscoasă și murdară, „ca uleiul de motor”, începe să cadă în timp ce Curtis stă pe verandă, urmărind cu o privire opacă norii de furtună care se adună amenințător. Și așa începe coșmarul (real sau visat?) al personajului principal.

Cu toate că Michael Shannon face un rol impecabil, iar simpatia pe care i-o port e nemărginită, el reprezintă o alegere deloc subtilă pentru o astfel de partitură. L-am văzut în „Revolutionary Road” (regie Sam Mendes, 2008)  în rolul vecinului maniaco-depresiv, l-am văzut și la Herzog în rolul dementului din „My Son, My Son, What Have Ye Done” (2009), dar chiar dacă nu l-aș fi văzut niciunde – fizionomia feței și întreaga sa prezență se pretează perfect pe astfel de roluri. Când semnalez asta, ignor intenționat faptul că aici vorbim, totuși, de un film independent și că alegerea a fost făcută, după spusele regizorului, conform practicului principiu „am un prieten bun care se întâmplă să fie cel mai bun actor pe care îl cunosc”.

La polul opus e Jessica Chastain în rolul soției (pe care ați fi putut să o rețineți din „Tree of Life”/„Copacul vieții”, regie Terrence Malick, 2011) – o prezență angelică, bunătatea întruchipată – din nou, o figură predestinată pentru rolul pe care îl joacă; cu toate astea (sau poate, tocmai din această cauză), cei doi formează cumva un cuplu armonios și liniștit, la fel de liniștit ca viața pe care o duc, până când premonițiile lui Curtis încep să tulbure apele.

Transparențele de la acest nivel – care, în fond, pot fi asumate fără nicio rușine – sunt compensate de mici detalii la nivel dramaturgic prin care ni se descuie tot felul de portițe fără a ne fi şi închise, nepunându-ni-se totul pe tavă; cel mai grăitor exemplu este faptul că fetița lor nu a fost întotdeauna surdo-mută, dar nu aflăm ce s-a întâmplat de a ajuns așa.

Din punct de vedere formal, „Take Shelter” nu prea iese din registrul filmelor de gen. Are, într-adevăr, un ritm cam lent pentru amatorii de astfel de filme, dar construcția nu se poate spune că e în vreun fel originală; secvențele de vis sunt făcute astfel încât, într-o primă fază, să le confundăm și noi, odată cu eroul, cu realitatea, ca doar mai apoi – când acesta are o trezire violentă, găsindu-se în patul său cu respirația tăiată și lac de sudoare (în câte filme am văzut asta? când o să se înceteze folosirea acestui clișeu?), să ne dăm seama, răsuflând ușurați, că a fost doar un vis; ulterior, acestea se amestecă pur și simplu cu secvențele din viața reală, fără să ne pună în dificultate în a depista care sunt „adevărate” și care nu, dar suficient de bine realizate și abil introduse pentru a da mai departe din anxietatea protagonistului; cu astfel de secvențe regizorul are ocazia să se joace în registrul filmului horror – cu oameni și animale care se transformă comportamental în monștri, cu sunetul, cu efectele speciale.

Noutatea vine, însă, de la nivelul poveștii: mai înspăimântător decât coșmarurile pe care Curtis le are este felul în care acestea îi dau viața peste cap; deși e conștient că ar putea să sufere de o boală psihică – mama sa fusese diagnosticată cu schizofrenie cam pe când avea vârsta lui în acest moment (aflăm asta pe parcurs), și contactează imediat un doctor, intensitatea și palpabilitatea cu care aceste semne de rău augur se manifestă îl fac să nu le poată ignora; pe de o parte, încearcă să țină sub control posibila boală care îl amenință, apelând la consiliere psihologică gratuită (nu înainte de a se documenta consultând cărți de specialitate), pe de alta – amintind de Noe din biblie, începe să contruiască un adăpost în curte (dând peste cap firavul buget al familiei) pentru a îi proteja pe cei iubiți de furtuna de dimensiuni apocaliptice a cărei apropiere o simte; se însingurează din ce în ce mai mult, își ține deoparte soția ascunzându-i gândurile sale, încearcă să rezolve toată problema  de unul singur, în timp ce toți cei din jurul lui se îndoiesc de sănătatea sa mintală.

Sfârșitul filmului a dus la multe interpretări contradictorii – toate căzând însă de acord asupra unui bizar și amar optimism – și îmi întărește convingerea că, deși Nichols este un regizor bun, este încă și mai bun ca scenarist.

 

(articol publicat în Film Menu #15 / iunie 2012)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Hugo (SUA 2011, regie Martin Scorsese)

Dark Shadows (SUA 2012, regie Tim Burton)

Go Get Some Rosemary (SUA – Franţa 2009, regie Ben şi Joshua Safdie)

Kynodontas (Grecia 2009, regie Giorgos Lanthimos)

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s