[Review] : Visul lui Adalbert

Visul lui Adalbert

 

România 2011

regie Gabriel Achim

scenariu Gabriel Achim, Cosmin Manolache

imagine George Chiper

montaj Cristian Nicolescu, Ștefan Tatu

cu Gabriel Spahiu, Ozana Oancea, Doru Ana

 

 

de Andrei Luca

 

Plasată în anul 1986, la numai o zi distanță de victoria echipei Steaua împotriva Barcelonei și de ziua aniversară a Partidului Comunist, acțiunea filmului „Visul lui Adalbert” se desfășoară în mai puțin de 24 de ore pe parcursul cărora protagonistul, Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu) – subinginer responsabil cu protecția muncii – trebuie să se ocupe de organizarea festivităților în cinstea partidului, să o ducă pe mama directorului uzinei, doamna Tocmagiu, la spital, să pregătească cadoul pentru învățătoarea fiului său și să proiecteze în fața întregii uzine propriul film artistic despre protecția muncii. Anticipând finalul prin intertitluri care citează diferite norme și întrebări referitoare la protecția muncii, ritmul narațiunii se schimbă spre sfârșitul filmului, iar trecerea de la discuțiile despre fotbal și glumele „de întreprindere” dintre angajați (însuși regizorul numește autoironic într-un interviu la radio genul în care se înscrie filmul drept „o comedie romantică de întreprindere”) spre un ton grav se face brusc.

Acțiunea din filmul regizat de protagonist, film de artă despre protecția muncii, are în centru un bărbat, Adalbert (jucat de Tatiana, care la rândul ei e jucată de Anca-Ioana Androne) care are coșmaruri din cauza faptului că nu a reparat mânerul pilei. Odată reparat mânerul, viața lui Adalbert revine la normal. Trimiterea parodică din filmul lui Iulica către „Călăuza”, al lui Tarkovski, sau „Câinele andaluz”, al lui Buñuel, este susținută și de alte citări și pomeniri de nume din toate direcțiile, de la trimiterea din final către „Reconstituirea” lui Pintilie, unde reconstituirea accidentului se transformă într-un alt accident, până la frații Lumiére pomeniți în discursul șefului lui Iulică din deschiderea festivităților organizate în cinstea partidului.

Regizorul filmului „Visul lui Adalbert”, Gabriel Achim, aseamănă mai în glumă, mai în serios propriul său proiect cinematografic cu un fenomen des întâlnit în perioada comunismului când, pentru a fura din fabrică mașina de cusut Veronica, muncitorii întâi o dezasamblau, apoi o transportau acasă pe piese. Ceea ce rezulta însă, în urma procesului de reconstrucție efectuat de angajat acasă la el, nu mai semăna deloc cu mașina de cusut furată din întreprindere, ci mai degrabă cu o mitralieră Kalashnikov.

Un exemplu care se înscrie și servește foarte bine dualitatea Veronica-Kalashnikov (un fel de pe-afară-vopsit-gardul-înăutru-leopardul) poate fi dat în cazul autenticităţii și veridicitătii filmului. Pe de-o parte, suntem ispitiţi să credem că povestea inspirată din realitate spusă de Gabriel Achim dorește să rămână cât mai aproape de conceptul de veridic, afirmație pe care o putem susține prin argumente precum acela că regizorul a ales să filmeze filmul făcut de protagonist (filmul din film) pe peliculă de 8 mm, iar restul pe VHS și digital, tocmai pentru a reda prin calitatea și textura imaginii atmosfera acelor vremuri sau că scenografa Vali Ighigheanu (comparând experiența ei de a lucra la „Aurora” cu experiența acestui film) a spus că în „Visul lui Adalbert” efortul s-a concentrat pe ideea de adecvare a contextului la situație și pe integrarea elementelor, în timp ce la „Aurora” lucrurile au stat fix invers. Problema intervine, însă, atunci când îți dai seama că regizorul, alături de scenarist, a strecurat în scenariu detalii împotriva autenticităţii descrise mai sus, detalii care dinamitează în mod conștient pretenția de autenticitate tocmai prin nepotrivirea cu realitatea: cuțitele care ar trebui oferite drept cadou învățătoarei lui Adrian (fiul protagonistului) pentru obținerea unei note mai bune sunt făcute la strung, instrument care în viața reală nu are nicio legătură cu procesul confecționării de cuțite. Așadar, deși sacrifică un format cinematografic pentru unul de 4:3, de dragul apropierii de anii `80 și de nostalgia imaginii casetelor VHS, regizorul pune în mod conștient petarde precum cea cu strungul și cuțitele.

Finalul circular al filmului continuă secvențele din început, care prezintă meciul dintre Steaua și Barcelona și înaintează diferite povești și variante care ar putea să explice cauza retragerii misterioase a lui Duckadam. Printre aceste variante se numără și aceea că Nicu Ceasuşescu însuși l-ar fi împușcat pe portarul român în timpul unei partide de vânătoare, după ce acesta din urmă a refuzat să îi ofere fiului dictatorului mașina primită cadou de la președintele clubului Real Madrid.

 

(articol publicat în Film Menu #15 / iunie 2012)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Im film nist (Iran 2011, regie Jafar Panahi)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

I Love You, Phillip Morris (SUA 2009, regie Glenn Ficarra şi John Requa)

The Connection (SUA 1962, r. Shirley Clarke)

Bir zamankar Anadolu’da (Turcia 2011, regie Nuri Bilge Ceylan)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s