Weekend

[Review] : Weekend

Weekend

SUA 2011

regie, scenariu, montaj Andrew Haigh

imagine Urszula Pontikos

cu Tom Cullen, Chris New

de Andra Petrescu

Glenn: When you’ve had the same friends for a long time they… you know, everything becomes cimented.

Russell: And that’s a bad thing?

Glenn: Of course it is! I don’t wanna be in fucking concrete, thank you very much!

Russell e un tip destul de liniștit și integrat în societate: e nașul fetiței prietenilor lui, are un grup de prieteni intimi, un job și un apartament confortabil. Glenn e nervos, oarecum isteric la cea mai mică sugestie de apropiere emoțională, și hotărât să respingă influențele prietenilor lui. Confruntările lor sunt un joc de-a șoarecele și pisica, amuzant și minunat prin felul în care dialogul dezvăluie treptat intențiile și temerile celor doi. Glenn provoacă plin de curaj, sigur de independența și cinismul lui, iar Russell aplanează, calm și senin, fiecare conflict, permițându-și, totuși, mici stângăcii de comunicare.

În „Weekend” dialogul se derulează, replică după replică, cu naivitate (pentru că unul dintre ei, cel puțin, mimează inocență), comic și de multe ori de pe o poziție defensivă (Glenn verbalizează nevoia lui de a nu fi într-o relație atunci când situația devine prea intimă). Naivitatea aceasta simulată e atmosfera predominantă a filmului și, de fapt, farmecul lui; uneori se aude prea puțin, imaginea e un pic prăfuită, iar încadraturile par nesigure și imperfecte. Tatonările celor doi sunt similare cu încadraturile camerei, când prea apropiate, când prea depărtate – efect poate neintenționat, dar care dă filmului o prospețime plăcută. Narațiunea, monotonă și lineară fără a fi plictisitoare, redă întâlnirile lui Glenn și Russell pe durata a două zile de weekend, din seara în care s-au cunoscut până în seara plecării lui Glenn în Portland, America. La fel ca în „Before Sunrise” (regie Richard Linklater, 1995), evoluția narativă se modelează după inflexiunile replicilor, după disponibilitatea lor de a deveni mai onești și mai vulnerabili pe parcursul celor două zile. Conversația lor începe ca un joc care se va continua până la sfârșitul filmului (fără reportofon însă) – Glenn face un proiect pentru cursul de artă și înregistrează conversațiile cu partenerii săi după prima noapte petrecută împreună.

Filmul e o variantă a genului hollywoodian love story/romantic comedy, în care e răsturnat stereotipul cuplului heterosexual, Glenn fiind cel care-și recunoaște frustrarea și greața față de supremația omului heterosexual. El explică în câteva rânduri, în conversațiile lui cu Russell, ipocrizia principiilor acceptate fără urmă de îndoială și promovate în societate, de la căsătorie la tot ceea ce se întețelege prin normalitate sexuală și nu numai. Tot el recunoaște momentul de la gară, despărțirea lor oficială, ca fiind echivalentul scenei de final din „Notting Hill” (regie Roger Michell, 1999), când ei ar trebui să se sărute și ceilalți să aplaude. Și tot el, deși respinge ironic clișeele poveștilor de dragoste, îl sărută pe Russell înainte să se urce în tren. În loc de faimosul „boy meets girl”, acțiunea din „Weekend” începe cu „boy meets boy”, iar scopul demonstrației și analizei clișeului nu e să explice o altă viziune amoroasă – una din perspectivă homosexual -, ci să ascundă (convenabil de ușor de descoperit) simplitatea și banalitatea universală a începutului unei relații, fie ea heterosexuală sau homosexuală. În fond, lucrurile par să fie așa cum îi spune Russell – că uneori oamenii vor doar să fie fericiți, fără să se cramponeze de principii sau concepte. Tema homosexualității versus hetersexualitate rămâne, în „Weekend”, la un nivel superficial menit să acopere nesinguranța și vulnerabilitatea lui Glenn – de fapt, doar el se ascunde, autorul pare destul de convins că diferențele dintre „boy meets girl” și „boy meets boy” sunt inexistente. Stereotipul cuplului heterosexual e o referință clară, o întrebare enunțată încă de la începutul filmului în comentariile lui Glenn; scenariul propune conștient o comparație între povestea romantică clasică și realitatea modernă prin trimiterile la „Notting Hill” în secvența din final (de fapt, o ironizare a happy end-ului hollywoodian) sau la „Before Sunrise” prin asemănările narative.

(articol publicat în Film Menu #15 / iunie 2012)

Alte review-uri Film Menu:

Play (Danemarca – Franța – Suedia 2011, regie Ruben Östlund)

Toată lumea din familia noastră (România 2012, regie Radu Jude)

Boy Meets Girl (Franța 1984, regie Leos Carax)

Je, tu, il, elle (Franța, Belgia 1976, regie Chantal Akerman)

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s