444

[Review] : 4:44 Last Day on Earth

4:44 Last Day on Earth (4:44. Ultima zi pe Pământ)

SUA – Elveţia – Franţa 2011

regie, scenariu Abel Ferrara

imagine Ken Kelsch

montaj Anthony Redman

cu Willem Dafoe, Shanyn Leigh

de Theo Stancu

La New York, 4:44 AM e momentul cunoscut al morţii omului pe Pământ. Ipoteza nu e nouă, în ultima vreme recăpătând actualitate, astfel încât o serie de autori încearcă proiecţii asupra sfârşitului subit al omenirii. Prin urmare, „4:44 Last Day on Earth” este un film în care omul, păstrând proporţii cosmice, se pregăteşte să moară.

Aşteptările înaintea unui film de Abel Ferrara implică de fiecare dată surprize, iar de obicei e vorba de surpriza plăcută prin care regizorul reuşeşte să depăşească conturul filmului de gen, oricare ar fi acesta. După „The Driller, Killer” (1979), „Ms. 45” (1981) sau „The Addiction” (1995), tendinţa e să-i etichetezi încă de la început filmele drept produse de tip straight-to-video categorie B, când, deodată, ceva se întamplă şi fie că e vorba de jocul actorilor, fie că e rezolvare stilistică neortodoxă, lucrurile capătă o nouă dimensiune; rămâi cu experienţa unor mici bijuterii cinematografice, compacte, şi transparente, în sensul în care intenţiile autorului sunt vizibile; Abel Ferrara nu este nici subtil şi nici vreun prestidigitator, ci lasă impresia unui autor care încă se mai distrează, păstrând elanul de a exprima clar şi sonor o părere sau un gust. Chiar şi atunci când filmele ating statutul de capodoperă („Bad Lieutenant”, 1992), procesul se derulează natural, pe neaşteptate, fără a fi anunţată pretenţia de capodoperă.

Deşi implicaţiile subiectului abordat sunt majore, „4:44 Last Day on Earth” cu siguranţă nu are pretenţii grandioase. Abel Ferrara, spre deosebire de Lars von Trier, nu are nevoie să traducă în imagini WAGNER ca să exprime tragicul momentului apocaliptic, ci mai degrabă ar cânta blues; despre om şi dispariţia sa ca specie. Din păcate, de data aceasta, filmul nu-şi depăşeşte condiţia, ci se pliază conform pretenţiilor mărunte. Cu excepţia performanţelor actoriceşti reuşite pe alocuri, filmul rămâne un comentariu sterp asupra faptului că tehnologia a ajuns să intermedieze comunicarea umană, chiar şi în cele mai intime momente. De fapt, cred că intenţiile autorului au fost disipate în mai multe comentarii, dar niciunul dezvoltat până la capăt, pentru că niciunul nu e capabil să susţină unitatea şi forţa unui film de lungmetraj.

Filmul începe şi se termină într-un apartament luxos, cool din New York; apartament luxos, pentru că e foarte spaţios, cu terasă, şi cool pentru că evidenţiază tot felul de amprente de nonconformism ale protagoniştilor – un cuplu de artişti, iar New York, pentru că există sugestia unui bloc din New York şi sugestia unor străzi din New York, însă totul pare filmat în platou. Fiecare detaliu scenografic din spaţiul folosit are o funcţie precisă în evoluţia personajelor, dar pare pus cu mâna, fără să urmeze unei relaţii organic construită personaj – spaţiu. Mai nimic nu e lăsat să respire. Apartamentul are acces la terasa blocului, pentru că personajul principal trebuie să vadă un tip care se aruncă de la un balcon de vizavi şi atât. Momentele filmate pe străzi par a fi acolo doar pentru a face legatura pe ritm între două interioare. De obicei, spaţiul (New York) este poate cel mai important element în construcţia filmelor anterioare, iar aici New York-ul pare esenţializat la un decor funcţional confecţionat din carton. Nu sunt sigur dacă această intenţie a fost asumată de Abel Ferrara, în încercarea de a formula un soi de parabolă, utilizând spaţiul simbolic; cert este că nu sunt suficiente indicii care să conducă spre această ipoteză şi chiar dacă ar fi, propunerea ne este consolidată pentru a putea deveni o miză a filmului. Rezultatul este senzaţia unei piese de teatru contemporan mediocru. Un exemplu similar ar fi „Carnage” (regie Roman Polanski, 2012), însă Polanski asumă spaţiul teatral, pe când aici metoda produce confuzie.

Willem Dafoe joacă rolul unui muzician/actor care îşi petrece ultima zi împreună cu iubita sa (Shanyn Leigh) – pictor, considerabil mai tânără. Împreună se îmbrăţişează, se dezbracă, se mângăie, cu gemete şi gâfâieli în momente de tandreţe cât se poate de fizică, foarte bine construite de regizor; îşi ating scopul de a depăşi funcţia dramaturgică, câştigând valoare expresivă. Ea pictează, el cântă şi urmăreşte clipuri cu Dalai Lama pe Youtube. Cei doi se ceartă, pentru că el vorbeşte pe Skype cu fosta soţie. Ea are o criză de gelozie şi se calmează vorbind cu mama sa pe Skype. Momentele sunt puternice, iar reacţiile sunt juste şi jucate foarte bine. Prin urmare, acţiunile din acea ultimă zi sunt plauzibile: vorbitul pe Skype, învăţăturile lui Dalai Lama despre ţeluri şi fericire prin Youtube, gelozia care persistă chiar şi în momente tragice sunt toate variante posibile ale timpului petrecut înainte de sfârşitul lumii. În faţa morţii imediate, orice acţiune umană devine brusc extrem de importantă şi totodată complet inutilă, iar expunerea unor secvenţe ce prezintă coerenţă în derularea evenimentelor, chiar şi în contextul apocalipsei, mi se pare insuficientă pentru exprimarea cinematografică a acestei crize fundamentale.

(articol publicat în Film Menu #15 / iunie 2012)

Alte review-uri Film Menu:

Take Shelter (SUA 2011, regie Jeff Nichols)

Kynodontas (Grecia 2009, regie Giorgos Lanthimos)

Melancholia (Danemarca – Suedia – Franța – Germania 2010, regie Lars von Trier)

Das weisse Band (Austria-Germania-Franţa-Italia 2009, regie Michael Haneke)

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s