les-bien-aimes-de-christophe-honore-10454587wyfaw

[ Review ] : Les bien-aimés

Les bien-aimés (Iubiţii)

 

Franţa – Marea Britanie – Republica Cehă 2011

regie, scenariu Christophe Honoré

imagine Rémy Chevrin

montaj Chantal Hymans

muzică Alex Beaupain

cu Chiara Mastroianni, Catherine Deneuve, Louis Garrel

 

 

de Iulia Alexandra Voicu

 

În cel mai recent film al său, „Les bien-aimés”, regizorul Christophe Honoré revine la formula de  musical, pe care a încercat-o și în „Les Chansons d’amour” („Cântecele de dragoste”, 2007). Această formulă se împletește cu povestea melodramatică și dă naștere unor momente valabile,  are salvează deseori glazura nostalgico-lamentabilă.

Debutul filmului amintește cromatic de „Les demoiselles de Rochefort” („Domnişoarele din Rochefort”, 1967, regie Jacques Demy) prin accentele de culori tip „bomboană-fondantă”. Filmul începe cu povestea Madeleinei, ca apoi să intervină ca narator fiica acesteia, Vera.  Structura filmului e un plus, și nu mă refer la faptul că Honoré intercalează spații temporale  diferite sau orașe diferite. Mă refer la faptul că povestea curge de la un personaj la altul: abia când te prinde unghiul de vedere al uneia dintre femei și te atașezi mai mult de ceea ce i se  întâmplă respectivei, povestea cotește spre cealaltă și importanța poveștii celei din urmă crește. Astfel, pasaje de poveste capătă lejeritate, iar spectatorul are senzația că e luat prin surprindere și nu mai știe la ce să se aștepte. Madeleine (Catherine Deneuve) și Vera (Chiara Mastroianni) sunt personajele care ne ghidează prin poveste. Aceste personaje sunt bântuite de iubiri imposibile, temă care, din păcate, e tratată cu destulă gravitate și nostalgie, cel puțin spre sfârșitul filmului, când povestea Verei devine primordială. Atunci când plusezi pe tema dragostei imposibile cu nostalgie, sinucideri, personaje cu obsesii, care aleargă după fantome, iar formula de musical o folosești în acele momente doar ca să întărești senzația de confuzie și pustietate a ființei, tinzi să pici în dramă cu accente de snobism. Iar personajele tind să pară, din punct de vedere emoțional, niște adolescenți care încă n-au trecut de primele depresii din dragoste. Or, genul ăsta de emoție nu e un pic supraestimat?

La fel ca în „Les chansons d’amour”, regizorul adaugă și puțină moarte, și puțin ménage a trois.

Acolo moartea era doar un pretext pentru a lăsa personajele să trăiască o confuzie dulce, să le facă să-și regândească viața. Aici, moartea e doar o scurt-circuitare a unor relații care ar fi putut

funcționa la nesfârșit, la fel de disfuncțional, și un motiv pentru ca cei lăsați în urmă să-și piardă

definitiv echilibrul. Acolo, ménage a trois-ul avea farmec tocmai pentru că nu se insista pe partea sexuală, ci pe latura afectivă, era o căutare blândă și foarte naturală. Aici, ménage a trois-ul vine de nicăieri: pare doar o gratuitate sexuală. Atracția dintre o ființă heterosexuală și una homosexuală o folosește aici doar pentru cât de interesant sună și pentru cât de imposibilă devine astfel relația dintre Vera (heterosexuală) și Handerson (homosexual). Ambiguitatea e ceva care se bifează, fără ca filmul să trateze mai adânc și fără măcar să încerce să chestioneze anumite idei preconcepute (cum pare s-o facă în „Les chansons d’amour”, prin relația dintre cei doi bărbați – un heterosexual căruia abia i-a murit iubita încearcă dragostea cu un homosexual abia venit în viața lui, fără atâtea rețineri inutile, fără să fugă de o atracție nouă, doar ca să se întoarcă la ea mai târziu).

Muzica pe care Alex Beaupain a compus-o e mai puțin catchy decât cea din „Les chansons  d’amour”. Totuși, muzica pe relațiile Madeleine-Vera, Madeleine-Jaromil sau Vera-Handerson dau naștere unor momente bune: duetele lor au umor, au ludic. Un moment bun – afirmare a mitului spontaneității, mit central în genul musical – este momentul în care Vera se află la concert, într-un pub. Muzica este diegetică și dă naștere unui număr de dans în care Vera este starul, iar ceilalți reacționează și participă. E cu atât mai bun, cu cât, deși lumina reflectorului o urmărește, reacția ei confuză pe alocuri, contopită cu reacția publicului prezent în pub, dă impresia că s-ar putea întâmpla oricând și oricui așa ceva, atunci când începe să danseze de unul singur la un concert. Dă impresia că ar putea la fel de bine să fie coregrafie, pe cât ar putea să nu fie.

Regizorul fragmentează deseori corpul personajelor sale, de la jocuri de picioare la grosplan-uri, degete, genunchi goi, poate pentru a spori aerul de senzualitate kinky pe care relațiile dintre personaje îl au. Filmul câștigă mult prin momentele relației Madeleine-Jaromil, chiar și când aceștia îmbătrânesc, dar mai ales atunci când sunt tineri. Ludivine Sagnier e jucăușă, ageră – un personaj prins în jocul unei iubiri imposibile și totuși deschis la ce va să vină, spre deosebire de fiica sa, Vera, care devine o fantomă prinsă într-o iubire imposibilă. Chiara Mastroianni îi dă Verei un aer gingaș însă.

E de notat faptul că îl prinde pe Honoré această formulă de musical și ar fi păcat să n-o mai încerce, poate pe o poveste mai lejeră și mai ludică de-atât.

 

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Non ma fille, tu n’iras pas danser (Franţa 2010, regia Cristophe Honoré)

Weekend (SUA 2011, regie Andrew Haigh)

Midnight in Paris (SUA-Spania 2011, regia Woody Allen)

Restless (SUA 2011, regia Gus van Sant)

Copacabana (Franţa-Belgia 2010, regia Marc Fitoussi)

Potiche (Franţa 2010, regia François Ozon)

 

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s