road-to-nowhere-3

[Review] : Road to Nowhere

Road to Nowhere

 

SUA 2010

regie Monte Hellman

scenariu Steven Gaydos

imagine Josep M. Civit

montaj Céline Ameslon

cu Shannyn Sossamon, Tygh Runyan, Cliff De Young

 

de Andra Petrescu

Monte Hellman e unul dintre acei regizori americani despre care americanii ştiu prea puţin, iar europenii îi agasează cerându-le autografe în supermarket – anecdotă povestită de regizor în interviul realizat de Toni D’Angelo şi Nicole Brenez pentru lafuriaumana.com. Şi nu e doar atât, e genul acela de regizor căruia i se pare entertaining să citească critică de film şi să observe toate tipurile de interpretări sau analize ale filmelor sale; review-urile caracteristice revistelor americane, zice el, nu-l prea atrag. Dar, cu tot dezinteresul americanilor pentru Hellman, e de observat că filmele lui sunt cât se poate de americane; până la urmă, horror-ul, western-ul, road movie-ul sunt toate genuri de peste ocean. E drept, totuşi, că viziunea lui Hellman despre western e simplificată şi redusă la problema care îl interesează: run for your life; literal, eroii lui asta fac – fug de un pericol iminent, pe care îl întârzie, fără rost, din instinct de conservare.

După o pauză de aproape 20 de ani, Monte Hellman realizează „Road to Nowhere”, un neo-noir, film în film, film-despre-film, presărat cu momente ce par să devină autoreflexive. Povestea e narată încrucişat, secvenţe din realitate şi de ficţiune sunt juxtapuse într-o ordine ce poate părea confuză, deşi e cât se poate de simplă: Mitchell Haven (regizorul) o distribuie în rolul femeii fatale tocmai pe femeia fatală, cea care îşi înscenase moartea şi trăia în Italia, ceea ce duce la o dublă omucidere. „Road to Nowhere” conţine realitatea lui Mitchell, adică etapele de producţie prin care trece filmul lui despre Velma Duran (o femeie care a fraudat statul de o sumă mare de bani, alături de iubitul ei, toate dintr-un impuls anarchist – din câte reiese din subiect), realitatea lui Laurel Graham, actriţa care o interpretează pe Velma Duran atât în realitate, cât şi în ficţiune (aici e puţin complicat), şi ficţiunea, adică secvenţe din filmul biografic al lui Mitchell. Toate aceste încrucişări sunt complicate superficial şi la vedere, de unde şi acuzele că naraţiunea ar fi ratată; intenţia filmului nu e să adâncească misterul Velmei, ci să scoată la vedere mecanismele tipice filmului noir, cu o lejeritate caracteristică filmelor lui Hellman (a căror acţiune e redusă la nimic) şi cu destul de mult spirit ludic. Dacă „The Shooting” (1966) e un western despre o vânătoare în deşert (Jack Nicholson şi Millie Perkins vânează doi cowboys) în care ambiguitatea personajelor şi lipsa evenimentelor accentuează suspansul generat de necunoscut şi de pericol, „Road to Nowhere” e un noir în care personajele sunt fals-caracterizate prin tipologii de femeie fatală, erou, villain, misterul relaţiilor încurcate dintre personaje şi revelaţiile despre trecutul lor – care ar fi trebuit să accentueze suspansul – par făcături (scenariul e acuzat de câţiva critici de naivitate) şi momentele de suspans şi revelaţie caracteristice filmului noir sunt înlocuite de „ficţiune”.

Pauza lungă a lui Monte Hellman s-a datorat, spune el, şi faptului că îi este foarte greu să găsească subiecte care să-l intereseze. „Road to Nowhere”, scris de Steven Gaydos – editor executiv la „Variety” –, l-a entuziasmat pe regizor prin stilul narativ ce aminteşte de Alain Resnais, un gen de film pe care îşi dorea de mult să-l abordeze. O altă trimitere pe care o recunoaşte e cea la „Vertigo” (1958) al lui Hitchcock, cu care cel mai recent film al lui are în comun identitatea falsă a eroinei; în „Vertigo”, Kim Novak este angajată să joace rolul soţiei unui milionar, pentru ca apoi această asemănare să o conducă într-o relaţie periculoasă. La fel se întâmplă şi cu personajul lui Shannyn Sossamon, Laurel Graham, o actriţă de serie B care îşi postează reel-ul pe YouTube şi ajunge să îşi asume identitatea Velmei Duran pentru o fraudă financiară comisă de tatăl femeii. Ulterior, regizorul filmului biografic despre Velma Duran vede acelaşi material video şi o curtează până cedează şi acceptă, din nou, rolul ce va conduce la deconspirarea ei. În ceea ce priveşte informaţiile referitoare la felul în care lucrează regizorul, el îşi alege actorii urmărind tocmai astfel de videoclipuri postate pe YouTube, în care calităţile lor îi par mai evidente.

Despre „Two-Lane Blacktop” (1971), devenit film cult, Hellman spune că un singur spectator i-a înţeles adevăratul sens: e doar o poveste de dragoste. Şi la fel e şi „Road to Nowhere” – povestea unei femei care îşi riscă viaţa pentru că se îndrăgosteşte de un bărbat.

(articol apărut în Film Menu#13, decembrie 2011)

Alte review-uri Film Menu:

The Artist (Franţa – Belgia 2011, regia Michel Hazanavicius)

I’m Still Here (SUA 2010, regia Casey Affleck)

Ok-hui-ui yeonghwa (Filmul lui Oki) (Coreea de Sud 2010, regia Hong Sang-soo)

Midnight in Paris (SUA-Spania 2011, regia Woody Allen)

Mistérios de Lisboa (Portugalia 2010, regia Raoúl Ruiz)

Shirin (Iran 2008, regia Abbas Kiarostami)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s