"Rooty Toot Toot"

[Eseu] : UPA – Marea schimbare din animația americană a anilor ’50

UPA – Marea schimbare din animația americană a anilor ’50

 


 

 

de Ela Duca

Dacă anii ’30 au stabilizat animația ca industrie, anii ’40 au solidificat importanța ei ca mediu artistic: studiourile şi-au mărit cantitatea şi calitatea producțiilor odată cu dimensiunea lor şi rivalitatea dintre ele se măsura în succesul pe care îl aveau la box-office şi în premiile câştigate. Până la sfârşitul anilor ’40, era clar că lui Disney i se opuneau deja câteva studiouri în care animatori dornici să-şi demonstreze talentul încercau să conceapă animații diferite de stilul realist impus de acesta. Cursa acerbă dintre studiouri era condusă, în mare, de dorința/nevoia de a crea un personaj sau o serie animată bazată, de cele mai multe ori, pe gag-uri vizuale, care să aibă un succes uriaş la public. În acest context atât de stresant şi de competitiv, dar şi generator de satisfacții şi prietenii, sfârşitul anilor ’40 aduce o schimbare fundamentală în stilul şi tehnica adoptate până atunci în animația americană prin UPA (United Productions of America), studio care a inițiat o mişcare anti-realism şi pro-stilizare. Sătui de stilul impus de Disney, animatorii de la UPA s-au concentrat pe designul minimalist al personajelor şi fundalurilor şi pe modul de a reda ideile cât mai simplu şi creativ cu putință.

Prospețimea vizuală oferită de tehnica animației limitate (limited animation), relativ neexploatată până atunci, avea să revoluționeze mediul animației. Animația limitată presupune refolosirea părților individuale ale unui desen cu scopul de a reduce costurile producției. Însă utilizarea acestei tehnici în scop creativ, nu economic, se datorează inovatorilor de la UPA. Personajele lor aveau un aspect plat, fundalurile erau schițate fără prea multe detalii, spațiul fiind sugerat de câteva elemente amplasate pe foaie şi paleta de culori era neobişnuită şi îndrăzneață. Esențiale pentru a stabili ritmul şi spiritul poveştii, sunetul şi muzica mergeau deseori spre zona jazzului. Mişcarea camerei era, deseori, de panoramare, urmărind traseul nestingherit al personajului prin fundalurile care se schimbau în spatele lui.

(„Brotherhood of Man”,1945, r. Robert Cannon)

Fondată de trei foşti animatori care plecaseră de la studiourile Disney în urma grevei din 1941 – Stephen Bosustow, David Hilberman şi Zachary Schwartz – compania a produs inițial animații de propagandă şi educative legate de contextul celui de-al Doilea Război Mondial, sub numele Industrial Film & Poster Service. Primul film care ilustra abordarea proaspătă a audiovizualului în animație a fost „Fraternitatea oamenilor” („Brotherhood of Man”). Regizat de Robert (Bobe) Cannon în 1945, filmul promova ideea toleranței dintre rase şi lansa stilul minimalist care avea să devină caracteristic UPA. John Hubley, unul dintre cei mai prolifici animatori independenți de mai târziu, a realizat animația acestui film, în care un bărbat american caucazian se trezeşte peste noapte că este vecin cu oameni din toate rasele. Reacția lui inițială este de a-i întâmpina cu brațele deschise, însă o variantă fantomatică de-a sa iese din el şi îl împiedică să se împrietenească cu ceilalți, motivând că „sunt diferiți”. La fel se întâmplă şi cu vecinii din rase diferite – sunt împiedicați să comunice de întruchipările preconcepțiilor lor, versiuni mai mici ca dimensiune, conturate cu alb şi colorate în aceeaşi nuanță neutră. Un narator le explică prin ce sunt diferiți şi ce anume îi face egali, în final fiind încurajați să „meargă înainte împreună”.

După „Fraternitatea oamenilor”, studioul şi-a schimbat denumirea în UPA (1946) şi a început să producă scurtmetraje de animație pentru casa de distribuție Columbia. În 1949, John Hubley creează personajul domnului Magoo (Mr. Magoo): un bătrânel scund, bogat, foarte încăpățânat şi certăreț, care intră în felurite încurcături din cauza vederii sale slabe. Acesta este primul personaj „uman” care devine celebru în perioada respectivă, două dintre regulile studioului fiind „fără animale vorbitoare” şi „fără violență în animații”. Apoi, Bobe Cannon regizează „Gerald McBoing-Boing” (1950), povestea unui băiețel care se exprimă prin efecte sonore, în loc să vorbească normal. Animația este concepută de Hubley şi este adaptată după o poveste scrisă de Dr. Seuss (celebrul autor de cărți pentru copii). Naratorul şi personajele vorbesc în rime, completând progresiv povestea lui Gerald, care intervine numai prin diverse sunete („boing boing”). Este foarte interesantă aici folosirea culorilor: predomină culorile calde, mai puțin într-o secvență nocturnă, când tonurile devin reci şi Gerald este conturat cu alb. De asemenea, obiectele aflate în fundal sunt concepute neconvențional: petele de culoare fie ies din contur, fie nu umplu tot. Gerald va aduce primul Oscar pentru UPA şi, alături de Magoo, va apărea în mai multe animații produse ulterior. Studioul obține încă două Oscaruri pentru „Când Magoo zboară” („When Magoo Flew”) în 1955 şi „Maşina lui Magoo” („Magoo’s Puddle Jumper”) în 1956.

(„Gerald McBoing-Boing”, 1950, r. Robert Cannon)

Anii ’50 au fost ani de succes la public şi de recunoaştere din partea criticilor, care apreciau direcția în care UPA dusese animația. Devenit emblematic pentru studio, stilul UPA nu însemna că toți animatorii desenau la fel (ca la Disney). Dimpotrivă, aceştia erau încurajați să experimenteze în căutarea propriei amprente şi să găsească formula potrivită fiecărui subiect din punct de vedere vizual şi auditiv. „Inima povestitoare” („The Tell-Tale Heart”, 1953), regizat de Ted Parmelee, a fost primul desen animat introdus în categoria X, adică destinat vizionării de către adulți. Desenat într-un stil gotic, sumbru şi narat de vocea obsedantă a lui James Mason, acest film ilustrează povestirea omonimă a lui Edgar Allan Poe, în care un personaj anonim încearcă să demonstreze că nu e nebun, după ce ucide un bătrân cu „un ochi de vultur” şi îi ascunde cadavrul. „Rooty Toot Toot”, regizat de John Hubley în 1951, este un exemplu de animație în care povestea dintr-o melodie jazz tradițională americană („Frankie and Johnny”) este adaptată la mediul animat. Acuzată de uciderea iubitului ei pianist, care o înşela cu o cântăreață, Frankie se apără în instanță. Și aici Hubley utilizează creativ culorile. Rochia şi pălăria lui Frankie sunt două pete neconturate de roşu, fundalurile sunt pictate în nuanțe de gri, albastru sau oranj, cu diverse înflorituri şi detalii. Reconstituirea declarației fiecărui martor este extrem de expresivă vizual, dominantele cromatice fiind schimbate de la gri neutru (barmanul) la albastru glacial (cântăreața, Nellie Bly), la alb inocent (avocatul apărării, Honest John the Crook). Filmul începe şi se termină cu o melodie cântată de vocea naratoarei, restul fiind construit din alte momente muzicale, cum ar fi declarația provocatoarei Nellie Bly sau solo-ul de tobe făcut de judecător cu ciocanul lui. Coloana sonoră este presărată cu bucățele de melodii jazz, sunete de saxofon sau pian care ilustrează o acțiune şi ruperi de ritm ce fac trecerea dintre ele.

(„Rooty Toot Toot”, 1951, r. John Hubley)

Însă începutul anilor ’50 a reprezentat şi începutul declinului UPA. Guvernul american investiga atunci legăturile oamenilor din show-business cu ideologia comunistă, ruinând sute de cariere. UPA devenise şi ea țintă a FBI-ului şi, de frica investigațiilor, Columbia forțează studioul să îl concedieze pe John Hubley, printre alții. Acesta îşi lasă în urmă colegii de la UPA cu un moral scăzut şi cu nevoia de a umple un mare gol. Studioul începe să se confrunte şi cu probleme financiare, depăşind bugetele alocate animațiilor care nu produc îndeajuns. Steve Bosustow a încearcat să reorienteze activitatea studioului spre noul mediu al televiziunii, dar, în final, a fost nevoit să îl vândă lui Henry Saperstein la începutul anilor ’60. Acesta din urmă continuă colaborarea cu televiziunea (CBS), producând o serie cu personajul domnului Magoo şi, ulterior, concepând o nouă serie bazată pe banda desenată „Dick Tracy”. Nevoia de a realiza episoadele în mare viteză duce la diminuarea calității animației şi la folosirea animației limitate exact cum nu trebuie – din necesitate, fără concepție stilistică.

Frumusețea şi expresivitatea stilului UPA au fost adoptate peste tot în jurul lumii, inspirându-i până şi pe cei de la Disney să încerce noua tehnică a animației limitate („Toot, Whistle, Plunk and Boom”, 1953). Însă cea mai mare influență a fost, cu siguranță, exercitată asupra şcolii de animație iugoslave, Zagreb Film (înființată în 1955), care a dat în anii ‘60 unele dintre cele mai interesante filme de animație: „Surogat” (de Dusan Vukotic, 1961), ,,Porcul muzical” („Muzikalno Prase”, Zlatko Grgic, 1966) şi „Curiozitate” („Znatizelja”, Borivoj Dovnikovic, 1966). Ecouri ale tehnicii au ajuns până în U.R.S.S., unde animatorii de la Soyuzmultfilm tocmai începeau să se desprindă de influența Disney prin animații ca „Povestea unei crime” („Istoriya odnogo prestupleniya”, 1962) şi „Film! Film! Film!” (1968), ambele regizate de Fyodor Khitruk.

Animația limitată a fost folosită intens şi, deseori, necreativ în serialele de animație televizate pentru copii. Datorită bugetelor reduse pentru acest tip de producție, canalele TV au fost inundate de sute de episoade ale unor seriale care au devenit mai mult sau mai puțin cunoscute şi iubite. Cele mai populare au fost produse de studioul Hanna-Barbera între 1960 şi 2000: „Familia Flinstone”, „Scooby-Doo” şi multe altele. Pe de altă parte, animația limitată a născut şi un subgen foarte apreciat de animație în Japonia – anime-ul.

UPA a fost blamată pentru utilizarea animației limitate din motive financiare şi pentru încurajarea animatorilor talentați care plecaseră de la Disney să adopte stilul opus. Adevărul este că aceşti artişti au profitat de contextul unic din anii ’50 să experimenteze cu un alt mod de a ilustra şi să-şi descopere, fiecare în parte, drumul. Aşadar, stilul UPA poate fi considerat totalitatea stilurilor descoperite individual de animatorii care au modernizat animația americană în anii ‘50.

 

(articol publicat în Film Menu#13, decembrie 2011)

 

Alte eseuri Film Menu:

Andy Warhol şi alte suprafețe

Michael Snow şi metaforele conştiinţei cinematografului

Note despre terorism: Danièle Huillet și Jean-Marie Straub

Minimalismul lui Pedro Costa

Despre montaj şi poveste în „Unchiul Boonmee care își amintește viețile anterioare”

O maşină a timpului

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s