[Festivaluri] : TIFF ediţia a 11-a Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (II)

TIFF

ediţia a 11-a

Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (II)

de Anna Florea, Andra Petrescu, Ana-Maria Vîjdea

Oslo, 31. august (Oslo, 31 august)

Norvegia 2011

regie Joachim Trier

Louis Malle a adaptat „Le feu follet” („Focul dinăuntru”, 1963) al lui Pierre Drieu la Rochelle în 1963. Alain Leroy, un bărbat de vreo 30 și ceva de ani, alcoolic, iese pentru o zi din clinica privată. „E următoarea etapă”, îi spune doctorul. „E ziua în care va muri”, își spune el înainte de a ieși. Maurice Ronet, cel care interpretează rolul lui Alain, e un bărbat robust și conferă personajului o figură oarecum rezistentă în ciuda atitudinii lui autodistrugătoare. Alain nu e prea simpatic, e plângăcios și bețiv, intolerant cu fericirea sau liniștea altora; e nervos. Pe scrisoarea lui scrie: „Mă sinucid pentru că nu m-ai iubit și pentru că te-am iubit. Mă sinucid pentru că legăturile noastre erau slăbite. Îți las o pată de neșters.” Atmosfera redată de Malle corespunde frustrării lui Alain – cei pe care-i întâlnește sunt la fel de antipatici sau indiferenți ca și el, judecă și sunt judecați. Tânărul dependent din adaptarea din 1963 pare să reflecte și să observe meschinăria prietenilor. Malle reduce riscul de patetism al unui film ce vorbește despre sinucidere, se distanțează de universul filmului, care pare să-i aparțină personajului.

Joachim Trier adaptează și el „Le feu follet” la anul 2011. Pe 31 august, Anders are învoire de la centrul de dezintoxicare pentru a se prezenta la un interviu în Oslo. Anders e un tânăr de 32-33 de ani, înalt, slab și firav, ai cărui ochi roșii, încercănați sunt urmăriți de cameră în prim-planuri. În filmul lui Joachim Trier, fragilitatea lui Anders, ascunsă la Alain din versiunea lui Malle, e vizibilă pe chipul lui, ceea ce îl face simpatic; Anders nu e nervos, ci trist și resemnat. Își declară intenția sinucigașă în prima jumătate a filmului, în conversația cu prietenul lui, și nu o face cu frustrurare sau reproș, ci cu un fel de împăcare liniștitoare. Tânărul pare să facă un bilanț al experienței lui pe baza relațiilor amoroase sau de amiciție pe care le-a avut, a influențelor oamenilor asupra lui – de la părinți la iubite și prieteni. Acest lucru e rezolvat din punct de vedere narativ prin segmentarea filmului în momente separate: întâlnirile lui Anders (îmi amintesc de „Les rendezvouz d’Anna”, / „Întâlnirile Annei”, regie Chantal Ackerman, 1978) și secvențele lui de solitudine însoțite de câte un monolog pe care îl rostește. În cele două adaptări există o secvență similară, cea în care Alain/Anders rămâne singur la bar și privește la oamenii din jurul său. Cadrele subiective ce reprezintă viziunea paranoică și mizantropia lui Alain, deja amețit de alcool, se succed rapid – singurul dialog pe care îl aude, sau pe care crede că îl aude, e batjocoritor, bătrânul de lângă el fură de pe masă, oamenii se perindă agitați și haotic prin fața cafenelei. Cadrele subiective ale secvenței similare din „Oslo” sunt dublate de dialogurile banale ale celor din cafenea – Anders se simte solitar în incapacitatea lui de a fi fericit, deși simte și recunoaște liniștea altora. „Le feu follet” (regie Louis Malle, 1963) devine angoasant prin trecerile abrupte dintre secvențe și de la un personaj la altul, dar ritmul linear și lirismul lui „Oslo, 31 august” e liniștitor și onest. (de Andra Petrescu)

Portret v sumerkakh (Portret de noapte)

Rusia 2011

regie Angelina Nikonova

„Portret de noapte” a fost realizat cu multă voință și pasiune de o echipă mică, cu un buget de douăzeci de mii de dolari și două camere foto. Nucleul echipei este format de regizoarea și co-scenarista Angelina Nikonova și de interpreta rolului principal, co-scenarista și producătoarea Olga Dihovichnaya. Dincolo de orice aspect artistic sau de conținut, eforturile celor două, redate detaliat în interviuri sau Q&A-uri, sunt mai mult decât de admirat.

Acțiunea filmului are loc într-un oraș provincial rusesc din zilele noastre și este centrată pe Marina, o femeie din upper middle class-ul rusesc care își permite să lucreze ca psiholog de copii în cadrul serviciilor sociale. Desigur, Marina este nemulțumită și nesatisfăcută de viața ei profesională și intimă. Rutina este dată însă peste cap atunci când Marina este violată de un polițist pentru ca mai apoi, în loc să se răzbune când i se ivește ocazia, să ajungă să întrețină o relație ciudată cu acesta, definită de sex mai degrabă dur combinat cu o invadare a intimității lui la propriu (se mută pentru o perioadă la el acasă) și la figurat (repetă cu încăpățânare „Te iubesc” în cursul și în afara scenelor de sex, spre marea enervare a polițistului).

Ceea ce face ca acest film să fie de succes este faptul că naşte discuții și întrebări, polarizând spectatorii. Cât de veridice sunt acțiunile Marinei? Sunt ele o răzbunare perversă? Este ea o sfântă care vrea să scoată la iveală umanul dintr-un monstru? Sau ceea ce face este mânat de un sentiment de superioritate, care la bază este egoist? Realizatoarele lasă loc liber pentru interpretări, în cadrul filmului neexistând concluzii sau indicii spre o variantă sau alta. Concluziile se construiesc subiectiv, în funcție de sensibilitățile individuale ale spectatorilor. Cert este că filmul are un conținut suficient de puternic, încât să treci peste mici neconcorndanțe care apar pe alocuri și să te concentrezi pe întrebările pe care le ridică. Ceea ce pentru mine constituie cel mai reușit aspect al filmului este participarea substanțială a actorilor neprofesioniști. În afară de trei sau patru actori de profesie, restul rolurilor sunt interpretate de locuitori ai Rostovului-pe-Don. Și cel care face cea mai puternică impresie este interpretul polițistului agresor, Serghei Borisov, el însuși un fost polițist. Filmul câștigă incredibil de mult la capitolul autenticitate prin această alegere, naturalețea cu care se prezintă aceste persoane în fața camerei fiind o realizare importantă a regizoarei. (de Anna Florea)

Tabu

Portugalia – Germania – Brazilia – Franţa 2012

regie Miguel Gomes

„Tabu”, cel mai recent film al lui Miguel Gomes, a ajuns la TIFF la pachet cu Dieter Kosslick, Directorul Festivalului de Film de la Berlin. În fața unei săli aproape pline, acesta anunță spectatorii că urmăresc o producție distinsă cu premiul „Alfred Bauer”, acordat pentru inovație cinematografică. Înainte de a părăsi estrada, Kosslick atenționează că este un film cu și despre crocodili.

Prologul stabilește o convenție și situează spectatorul într-o zonă liminală. Filmat 4:3 cu peliculă de 16 mm și folosind vocea naratorială pentru susținerea poveștii, „Tabu” este un omagiu adus filmelor mute. Titlul, precum și numele celor două capitole, „Paradise” și „Paradise Lost” sunt preluate de la F.W. Murnau, iar referințe cinematografice specifice perioadei menționate se întâlnesc pe tot parcursul poveștii (una dintre cele mai evidente este numele personajului principal, „Aurora”, care face trimitere la „Sunrise”, al aceluiaşi Murnau).

Legenda narată de către Miguel Gomes în prolog prezintă un explorator portughez urmărit de spiritul soției pe care a părăsit-o; sunt inserate cadre descriptive cu un crocodil, prin intermediul căruia se subordonează stările femeii. Povestea este preluată și narată în principal pentru a se realiza o legătură premergătoare între cele două părți ale filmului, însă notele umoristice, colorate aș spune, merg mână în mână cu score-ul filmului.

În primul capitol, „Paradise Lost”, crocodilul nu apare, este personaj lipsă, precum fiica Aurorei (Laura Soveral). Aici se renunță la peisajul dreamy din prolog, revenindu-se la formatul de 35 mm, în care contrastul ridicat și adâncimea câmpului duc într-o lume artificială, în care oamenii par manufactured goods. Aurora este o femeie în vârstă căreia i se portretizează senilitatea prin cea mai frumoasă panoramare circulară, Santa (Isabel Cardoso) este un fel de Vineri în varianta Tournier din „Vineri sau Limburile Pacificului” (care în puținul timp liber citește „Robinson Crusoe”), iar Pilar (Teresa Madruga) este femeia-martir care îndrăznește, cel mult, să viseze la o idilă romantică pe versurile piesei „Be My Baby”, cântată de The Ronettes. Personajul Pilar îmi amintește, inevitabil, de Emmi (Brigitte Mira) din „Angst essen seele auf ” („Ali: frica mănâncă sufletul”, regie Rainer Werner Fassbinder, 1974), în aceeași variantă brută, neretușată, care îndepărtează personajele lui Gomes de pastișele douămiiiste precum George Valentin sau Peppy Miller („The Artist”, 2011, regie Michel Hazanavicius). Povestea din primul capitol se construiște în jurul lui Pilar. Deși este vorba despre viața Aurorei, a woman on the verge of a nervous breakdown, Pilar este cea care pare în control. Tranziția către cel de-al doilea capitol se face prin intermediul lui Gian Luca Ventura (Henrique Espirito Santo), care ajunge să nareze aventura pe care a avut-o cu Aurora, la ferma ei de lângă muntele Tabu. Filmat pe 16 mm, alb-negru, cu granulația specifică peliculei de acest tip, cu un cadraj mult mai permisiv, Gomes și Rui Pocas se apropie, din nou, de filmul documentar, așa cum au făcut-o anterior în „Aquele querido mes de Agosto” („Acele minunate luni de august”, 2008). Având ca spațiu de filmare Mozambic-ul, aflat în nordul provinciei Zambezia, renunță la platourile de filmare și la decorul artificial, dar, în paralel, şi la dialog. Reutilizează vocea naratorului şi introduc periodic sunete diegetice obținute în post-producție. Renunțând la replicile personajelor, Miguel Gomes vrea să sugereze, așa cum afirmă într-un interviu, că cel de-al doilea capitol reprezintă, de fapt, interpretarea imaginilor aventurii descrise de Gian Luca Ventura din perspectiva Santei și/sau a lui Pilar. Concentrându-se pe reprezentarea vizuală a poveștii, pe lumea imaginată, personajele lui Gomes folosesc ca bază textul narat (așa cum poate sugera textul unei scrisori pe care Aurora l-a scris pentru Gian Luca – imaginea pe care o păstrezi despre mine are foarte puţine legături cu realitatea).

Îmbinarea celor două capitole și legătura realizată de Gomes prin prolog fac din „Tabu” un prototip al sticlei lui Klein. „Tabu” este o poveste fără limite, despre interior și despre exterior, în care un crocodil se plimbă „trist și melancolic”. (de Ana Maria Vîjdea)

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

Alte articole Film Menu:

TIFF ediţia a 11-a Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (I)

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a Bucureşti 28 martie – 1 aprilie (I)

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a Bucureşti 28 martie – 1 aprilie (II)

Notiţe de la Indielisboa ediţia a 9-a Lisabona 26 aprilie – 6 mai

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s