like someone in love

[Review] : Like Someone in Love

Like Someone in Love

Franţa – Japonia 2012

regie și scenariu: Abbas Kiarostami

imagine: Katsumi Yanagijima

montaj: Bahman Kiarostami

distribuţie: Tadashi Okuno, Rin Takanashi, Ryo Kase

like someone in love

de Anca Buja

Filmele lui Kiarostami sunt niște ferestre către lume. După cum mărturisește el însuși, nu se consideră un creator, ci un observator, un colecționar de experiențe, de gesturi și momente pe care nu face altceva decât să le reasambleze și să le restituie lumii sub formă de cinema, fotografie sau poezie. De aceea, nu e deloc întâmplător faptul că fereastra, o deschidere ocrotitoare către lume, este un motiv central în opera sa. Plasându-și în majoritatea filmelor personajele în mașină, un spațiu care le oferă acestora iluzia și confortul intimității, dar și posibilitatea de a fi părtașe la viața forfotitoare care se derulează pe geamurile mașinii, ca pe un ecran, nu face decât să-și ilustreze crezul despre natura cinemaului. Kiarostami a încercat mereu să elimine povestea. El consideră că în cinema nu ar trebui să existe povara poveștii și riscul neînțelegerii generat de ea, de aceea se simte mai apropiat de fotografie unde nu există acest obstacol. De aici, și sentimentul deconcertant al spectatorului, obișnuit să caute sensul în poveste, condus de suspans, la întâlnirea cu filmele sale, a căror putere rezidă în concentrarea pe gest și detaliu, cu scopul de a reda lumii mici momente de adevăr.

„Like Someone in Love”, cel mai recent film al său, prezentat în competiția Festivalului de la Cannes în 2012, este al treilea realizat în afara granițelor Iranului, după documentarul „ABC Africa” (Uganda, 2001) și „Copie conforme” (Franța, 2010). Dacă în „Copie conforme” se raportează la Occident cu o privire de oriental, aici diferența de cultură pare insesizabilă, și Kiarostami reușește să obțină ceea ce și-a propus, să facă un film japonez. Akiko, o tânără studentă, care are un iubit gelos și posesiv, Noriaki, se prostituează ca să-și poată termina studiile și renunță să se întâlnească cu bunica ei, sosită în Tokyo, pentru că are un client. Clientul, Takashi Watanabe, un bătrân profesor de sociologie care pare să o fi chemat doar ca să uite de singurătate și să-și petreacă timpul în prezența unei tinere, e confundat de iubitul fetei cu bunicul ei și ajunge s-o salveze de furia acestuia. După subiect, filmul are toate ingredientele unei melodrame. Kiarostami diluează însă culorile tari, care l-ar fi putut transforma într-unul de gen, folosește culori pastelate și păstrează o structură deschisă, în care personajele sunt doar purtate de viață și traversate de emoții, fără să li se întâmple nimic melodramatic.

Ideea acestui film a pornit de la imaginea unei tinere prostituate pe care Kiarostami a văzut-o în trecere pe străzile din Tokyo. Neavând aparatul de fotografiat la el, acea imagine l-a urmărit mulți ani. Pe lângă aceasta, a avut de atunci în minte secvența în care tânăra, aflată în taxi, înconjoară piațeta unde o așteaptă bunica ei. Această secvență este încărcată de emoție și conține, la nivel macro, întregul film. În mașină, pe drum spre clientul necunoscut, Akiko ascultă mesajele lăsate de bunica ei pe parcursul zilei, vocea acesteia se amestecă cu freamătul străzii și ea pare purtată prin Tokyo de o voință străină. Cu toate că a așteptat-o întreaga zi, bunica nu pare să-și piardă speranța până în ultima clipă. Când mașina trece pe lângă rondul în mijlocul căruia o așteaptă, Akiko îi cere taximetristului să-l mai înconjoare o dată. Bătrâna, care dispare din când în când din imagine, obturată de câte o mașină în trecere, stă în picioare, lângă o statuie, și-și caută nepoata din priviri printre trecători. Senzația puternică a acestui moment nu vine atât din emoția vizibilă a fetei, cât din faptul că tinerețea o face să nu fie conștientă că ar putea fi ultima oară când își vede bunica. Toată povestea din spatele personajului bunicii, ascunsă în perseverența ei, în plasele sprijinite lângă ea, în limbajul ei corporal, dar și în discursul ei din mesajele vocale, pare desprinsă dintr-un film de Ozu. Ozu, un cineast pe care Kiarostami îl apreciază și care l-a influențat, este prezent în acest „Like Someone in Love” prin poveștile unor personaje secundare, ca cel al bunicii sau al vecinei lui Takashi Watanabe – care, îndrăgostită de el încă din tinerețe, i-a urmărit toate mișcările de la fereastra ei, cu speranța că odată rămas văduv o va observa –, dar și prin mizanscenă, dialoguri, sau privirea inocentă pe care o au în comun cei doi regizori.

În primul cadru, vedem un bar aglomerat și auzim vocea unei tinere, mai târziu vom afla că e Akiko, care vorbește la telefon cu iubitul gelos de undeva din spatele camerei. Cadrul funcționează aici ca o fereastră, în spatele căruia autorul ține să ne amintească că există de asemenea viață. După primul contraplan în care o descoperim pe Akiko, ne dăm seama că unghiul nu este subiectiv. Camera revine în aceleași două poziții, plan-contraplan, în întreaga secvență din bar, dar, datorită primului cadru în care nu ne-a fost prezentat personajul, se sparge convenția obișnuită. Astfel, camera pare să se dematerializeze, să devină o transparență și capătă statutul de fereastră care lasă lucrurile să comunice. Nu mai este un observator invizibil, este o deschizătură. Aceeași mizanscenă se repetă și cu vecina bătrânului, pe care mai întâi o auzim doar vorbind cu acesta și abia mult mai târziu o și vedem, în același loc de unde vorbise prima dată. Spectatorul este pus de la bun început în poziția dificilă de a încerca să reconstruiască, așa cum încearcă să-i dea o identitate fetei în primul cadru sau vecinei puțin mai târziu. Întregul film este o construcție deschisă și îl implică pe spectator în actul creativ. Motivațiile personajelor îi rămân necunoscute, dar nici nu au prea multă importanță, accentul cade pe intensitatea momentului prezent, iar lectura acestui film urmează o logică a corespondeței și a ritmului din interiorul cadrului. Fereastra apartamentului bătrânului, spartă de iubitul furios la finalul filmului, un gest de agresiune care distruge limita dintre lumea interioară și cea exterioară, fusese „spartă” de fapt înainte, din momentul în care Takashi a lăsat fata să pătrundă în spațiul său intim, sau poate chiar dinaintea începerii filmului, din clipa în care gândul să o cheme i s-a insinuat în minte.

Takashi Watanabe, bătrânul văduv, asemenea lui Eguci, personajul înconjoare principal din povestirea lui Yasunari Kawabata, „Frumoasele adormite”, vrea să-și alunge singurătatea, urâțenia și rușinea bătrâneții petrecând o noapte alături de o tânără. Kiarostami povestește cum l-a descoperit pe Tadashi Okuno, actorul care i-a rezolvat dilema în legătura cu existența unei nopți de dragoste în film spunând că el n-are de gând să se atingă de fata asta, pentru că e îndeajuns de jenat de situație. I-a propus lui Tadashi Okuno, figurant de meserie, să joace în filmul său un rol secundar și nu i-a dat scenariul, i-a explicat la fiecare cadru situația și l-a lăsat să se joace pe sine, schimbând adeseori povestea în funcție de el. Această metodă pe care Kiarostami o practică cu neprofesioniștii aduce acel plus de realism și de concretețe gesturilor personajelor sale. De aceea, felul în care Takashi încasează prezența unei fete tinere și necunoscute în casa lui este atât de autentic și irepetabil.

În conferința de la Cannes, după premiera filmului, Kiarostami afirma că „e mai bine să spunem că suntem ca niște îndrăgostiți decât că suntem îndrăgostiți. Doar moartea și nașterea sunt decisive; dragostea nu este nimic mai mult decât o iluzie.” Într- adevăr, personajele sale par să se folosească de dragoste doar ca antidot împotriva singurătății sau a angoasei, și sunt luate în stăpânire de această iluzie a emoțiilor, așa cum sunt luate în stăpânire de natură prin somn. Akiko și Takashi sunt amândoi purtați de o forță exterioară lor, într-o stare de semiconștiență, întregul film. Akiko e somnoroasă în prima jumătate a filmului, iar în a doua e foarte speriată de comportamentul violent transparență al iubitului ei, Noriaki, pe când Takashi e speriat la început de prezența tinerei în casa lui, iar apoi e somnoros datorită emoțiilor neobișnuite de care a avut parte. Starea de neliniște a personajelor ți-e transferată ție și te trezești consternat că filmul se termină exact în momentul în care se declanșează conflictul.

(articol publicat în Film Menu #19 /iunie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Shirin (Iran 2008, regia Abbas Kiarostami)

Copie Conforme (Franţa-Iran 2010, regia Abbas Kiarostami)

Dans la maison (Franţa 2012, regia François Ozon)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s