[ Review ] : Schlafkrankheit

Schlafkrankheit

 

Germania, Franţa, Olanda 2011

regie și scenariu Ulrich Köhler

imagine Patrick Orth

costume Birgit Kilian

cu Pierre Bokma, Jean-Christophe Folly

 

Schlafkrankheit Baustelle 

 

de Anca Buja

Chiar dacă aparent este un film politic, cu o temă tare ca cea a  neocolonialismului, „Schlafkrankheit” („Boala somnului”), câştigător al premiului de regie la Festivalul de Film de la Berlin, în 2011, vorbeşte de fapt despre oameni aflaţi în situaţii de criză, la fel ca primele două lungmetraje ale lui Ulrich Köhler. Ebbo Velten este medic şi trăieşte în Camerun de mulţi ani. Trebuie să se întoarcă în Germania alături de familia lui, dar nu mai poate nici să părăsească Africa, nici să se întoarcă în Europa, aşa că singura alegere posibilă, cu riscul de a-şi pierde familia, e cea de a rămâne. După trei ani, un medic francez cu origini africane, Alex Nzila, vine în Camerun să evalueze programul medical aproape inexistent condus de un Ebbo aflat într-o stare de letargie. Filmul vorbeşte despre un om aflat într-o situaţie limită, între două lumi, una pe care n-o mai recunoaşte şi una care nu-l poate asimila până la capăt.

Personajele lui Ulrich Köhler încearcă să scape din menghina oricărui tip de înregimentare, fie ea armata, ca în primul său lungmetraj, „Bungalow” (2002), fie familia, ca în cel de-al doilea, „Montag kommen die Fenster” (2006), sau mentalitatea europeană, în cazul ultimului său film. Pe fondul unei normalităţi asurzitoare, înregimentarea, orice formă ar căpăta ea, e percepută de personajele sale drept constrângere care generează, inevitabil, angoasa. Odată prinse în mrejele angoasei, personajele încep să se macine căutând o formă de eliberare. Pentru Ebbo, scăparea o reprezintă Africa, scăldatul în râu, casa lui cu plase de ţânţari, cele trei stadii ale bolii somnului, legendele cu hipopotami, paznicul său care doarme mereu etc. Gândul că s-ar putea întoarce într-un mic oraş din Germania, pentru a prescrie vaccinuri împotriva bolilor tropicale turiştilor care vor să plece în Africa, îl îngrozeşte. După trei ani însă, ajuns o fantomă, cere evaluarea programului său medical doar pentru că e incapabil să ia singur decizia de a se întoarce acasă, în Germania. Întâlnirea cu Alex Nzila, un alt rătăcit între două lumi, e capitală pentru Ebbo. Doar culoarea pielii îl mai trădează pe Alex, în rest mentalitatea europeană îi e impregnată până şi în gesturi. E un alb cu pielea neagră, care nu mai recunoaşte nimic din lumea din care se trage şi nu reprezintă altceva decât imaginea lui Ebbo reflectată în mediul european. Acesta e momentul în care Ebbo îşi dă seama că nu poate fi salvat, că va rămâne mereu un individ aflat într-un stadiu limită, între o lume pe care o refuză şi una care îl refuză. E precum o bucată de plută adusă mereu de curenţii râului la mal.

După cum mărturiseşte regizorul într-un interviu, pentru el acesta „nu e un film despre Africa; e un film despre europeni în Africa. E un film despre Europa.” Nu întâmplător, personajele discută adesea despre identitate; identităţile naţionale se disipează lăsând locul frustrării de a nu aparţine cu adevărat niciunui spaţiu. „Schlafkrankheit” vorbeşte tocmai despre această stare, despre posibilitatea de a alege să fii francez, chiar dacă eşti congolez sau bulgar la origine, sau de a fi camerunez, chiar dacă eşti neamţ. Singura problemă rămâne adaptabilitatea. Un soi de letargie pare să-i cuprindă pe toţi europenii din filmul lui Ulrich Köhler la contactul cu Africa şi legile sale nescrise. După un timp petrecut aici, activismul european se stinge treptat. Atât Ebbo, cât şi prietenul său francez, afaceristul Gaspard, dar şi Alex Nzila sunt atraşi de lentoarea unei societăţi fără reguli clare, în care individul poate găsi breşe de liberate, şi sunt cuprinşi de o stare de lâncezeală, devenind un soi de somnambuli care nu pot întreprinde nimic cu adevărat şi sunt preocupaţi doar să fie.

„Schlafkrankheit” are un ritm greoi care subliniază starea de toropeală şi de confuzie a personajului principal. E un film realist, cu o posibilă alunecare spre suprarealism în final, care poate, la fel de bine, să fie citit în cheie realistă. E un film cu un stil impur, amintind pe alocuri de Apichatpong Weerasethakul, prin montajul care pare adeseori însăilat, prin sunetul scos în evidență, prin folosirea cadrelor secvenţă în alternanţă cu un decupaj clasic şi a unei camere care se ascunde sub masca de martor inocent. Ulrich Köhler se îndepărtează uşor de dogmatism, lăsând politica în fundal, şi se apropie de individ. Pare să ne spună că infernul nu sunt ceilalţi, ci suntem noi înşine, propriile noastre minţi. Ebbo, epuizat de angoasă şi frământări, nu mai vrea să dea socoteală nimănui – în general personajele cineastului nu suportă să fie trase la răspundere, preferă să se anuleze mai degrabă –, aşa că alege să se piardă fără urmă în jungla Camerunului, pe malul râului la care nu putuse renunţa. Tot ce rămâne în urma lui e un hipopotam care se retrage să-şi facă somnul liniştit în râu.

(articol publicat în Film Menu #16, noiembrie 2012)

Alte review-uri Film Menu:

Post Tenebras Lux (2012, regia Carlos Reygadas)

Holy Motors (2012, regia Leos Carax)

Skyfall (2012, regia Sam Mendes)

Despre oameni şi melci (2012, regia Tudor Giurgiu)

Moonrise Kingdom (2012, regia Wes Anderson)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s