[ Review ] : L’enfant d’en haut

L’enfant d’en haut

Franța – Elveția 2012

regie Ursula Meier

scenariu Antoine Jaccoud, Ursula Meier, Gilles Taurand

imagine Agnes Godard

montaj Nelly Quettier

cu Kacey Mottet Klein, Léa Seydoux, Gillian Anderson, Martin Compston

l'en haut d'en haut

de Roxana Coțovanu

În primul său lungmetraj, „Home” („Acasă”, 2008), regizoarea de origine franco-elvețiană Ursula Meier abordase o poveste extravagantă din care făcuse o parabolă modernă: viața unei familii neobișnuite e dată peste cap când autostrada părăsită pe marginea căreia își are casa este pusă în folosire; mișcarea globală/încremenirea domestică, siguranța familiei/amenințarea celor din afară, izolare/libertate sunt câteva dintre temele pe care le pune la bătaie un astfel de subiect. Rezultatul nu suferă de slăbiciunile unui debut (de altfel, Meier mai avea la activ în acel moment câteva documentare și un film de ficțiune făcut pentru televiziune), dar filmul nu merită salutat mai mult decât cu un epitet precum „entuziasmant”. Cu cel de-al doilea său film, „L’enfant d’en haut”, Ursula Meier trece în zona realismului și, cu un pas deloc neglijabil, în maturizarea sa creativă. Ca subiect, ca stilistică și ca forță a transmiterii unui mesaj, „L’enfant d’en haut” amintește de filmele fraților Dardenne.

Simon, un puști de 12 ani, locuiește împreună cu sora mai mare (Louise) într-un cartier sărac de la poalele Alpilor. Zilnic, telegondola îl duce spre luxoasa stațiune de schi din vârful muntelui – locul care-i asigură existența: Simon fură de la turiștii veniți în vacanță echipament profesionist (de la schiuri la mănuși, la ochelari de protecție sau căciuli) pentru a-l vinde mai departe la prețuri mult mai mici. Reușitele lui nu se datorează neapărat unei dexterități anume sau experienței acumulate (deși are o întreagă rutină bine pusă la punct), ci mai mult faptului că nimeni nu pare să-i dea atenție, nimeni nu-l observă, se infiltrează în puhoiul de lume și acționează nestingherit. Dacă i se întâmplă să fie prins, se luptă până în ultimul moment; înfrânt și bătut, se ridică de jos doar pentru a o lua de la capăt. Sendvișurile pe care le ia din rucsacurile turiștilor par să fie principala sursă de alimentație a lui și a Louisei; inclusiv în ziua de Crăciun. Louise și-a dat demisia, nu mai vrea să lucreze. Totuși, îi cere nu fără jenă bani lui Simon, iar geaca pe care acesta i-o face cadou o determină să se întrebe cât de sigură e ocupația lui. „Sunt atât de bogați, nu le pasă, se duc și-și cumpără alta nouă”, o liniștește băiatul. Relația dintre ei – unde stă, de fapt, tot tâlcul poveștii – este departe de a fi ușor de încadrat și e dureros de privit cum fluctuează. Sfârșitul sezonului de schi și închiderea stațiunii alpine îl privează pe Simon de întreg sensul său existențial, dar aduc (temporar) liniște în relațiile lui familiale. Scenariștii au lucrat cu mult rafinament și discreție. În primul rând, nu au făcut din Simon un personaj simpatic/vreun anti-erou atașant, nici nu i-au justificat acțiunile printr-o logică simplă; de pildă, când este prins cu minciuna de turista a cărei apropiere părea să o caute, băiatul o îmbrățișează cerându-și iertare, pentru ca în momentul imediat următor să descoperim că i-a furat ceasul – riscând în mod conștient (ba chiar cerând-o, parcă) să fie prins din nou (ceea ce chiar se întâmplă).

Apoi, deși filmul nu numără multe scene care să nu aibă un rol dramatic, structura narativă nu se simte deloc ca fiind apăsătoare, tocmai datorită fineții cu care ne sunt livrate niște date (date care nu ne vor lămuri niciodată în întregime, dar nici nu ne vor lăsa nesatisfăcuți); o secvență minunată este aceea în care, într-o noapte, Louise aduce un bărbat acasă, iar Simon, trezit din somn, rupe în mod mecanic două țigări și își îndeasă filtrele în urechi pentru a nu-i auzi pe cei doi; un gest pe care, ne dăm seama, nu îl face pentru prima oară. Cât despre răsturnarea de situație care intervine undeva pe la sfârșitul celei de-a doua treimi din film, aceasta nu e percepută ca atare de spectator; în mod ciudat, aceasta funcționează mai curând ca un final, aruncând o nouă (și foarte tristă) lumină asupra celor întâmplate până atunci și schimbând puternic optica spectatorului; pentru spectator va fi mai important în acel moment să reconsidere toate acțiunile personajului principal de până în acel moment și, mai ales, toate interacțiunile sale cu celelalte personaje, decât să aștepte ce are să se întâmple în continuare. Asta nu înseamnă că ceea ce urmează nu ar fi la fel de interesant, ci că totul va fi impregnat de o încărcătură tragică, aruncând restul evenimentelor (care oricum par să meargă din rău în mai rău) în derizoriu; tristețea care va pluti de acum înainte deasupra filmului va fi atât de grea, încât cu greu optimismul disperat al ultimelor cadre va reuși să o disperseze.

 (articol publicat în Film Menu #16, noiembrie 2012)

Alte review-uri Film Menu:

 

Holy Motors (2012, regia Leos Carax)

Wuthering Heights (2011, regia Andrea Arnold)

Play (2011, regia Ruben Östlund)

Toată lumea din familia noastră (2012, regia Radu Jude)

Restless (2011, regia Gus Van Sant)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s