on death row

[ Review ] : On Death Row

On Death Row

SUA – Marea Britanie – Austria 2012

regie, scenariu Werner Herzog

imagine Peter Zeitlinger

montaj Joe Bini

muzică Mark De Gli Antoni

cu Werner Herzog, Hank Skinner

on death row

de Raluca Durbacă

Curiozitatea antropologică a lui Herzog merge mai adânc în miniseria „On Death Row” (2012), o continuare a proiectului „Into the Abyss”. În acest documentar de patru episoade, regizorul german își construiește cu meticulozitate pledoaria împotriva pedepsei capitale. Subiecții săi sunt patru condamnați la moarte aflați în aceeași închisoare de maximă securitate din Texas. Hank Skinner, un bărbat volubil și superstițios, extaziat de șansa unui contact uman, care își ascunde frica în spatele unor torente de vorbe ce curg înspre cameră, este condamnat la pedeapsa cu moartea pentru o triplă crimă. James Barnes, un bărbat rezervat și suspicios, care își alege cu atenție cuvintele, este condamnat la moarte pentru uciderea soției sale şi a unei asistente medicale. George Rivas, eroul propriei vieți, politicos și inteligent, care își spune povestea cu multă încântare și tact, manifestând o adevărată plăcere de a fi în fața camerei de filmat, este condamnat la moarte pentru omorârea unui polițist după ce a evadat dintr-o închisoare de maximă securitate. Linda Carty, o femeie rece și calculată, care încearcă din răsputeri să manifeste o oarecare urmă de căldură umană, este condamnată la moarte pentru omorârea unei femei și răpirea bebelușului ei de patru zile.

Herzog a avut la dispoziție doar două ședințe de câte o oră cu fiecare condamnat în parte pentru a înregistra interviurile, așa că a stabilit regulile încă de la bun început. Le-a spus intervievaților că, deși este împotriva pedepsei capitale, „asta nu înseamnă că trebuie să îi placă personal”. Această afirmație i-a pus pe condamnați sub presiune pentru a-i câștiga simpatia într-un timp cât mai scurt. Astfel, calea către sinceritate a fost deschisă. Ca și în „Into the Abyss”, Herzog nu se dă în lături de la a prezenta crimele în cele mai mici detalii. Cu toate acestea, alege să studieze omul din spatele criminalului. Natura și visele, vechile sale obsesii, sunt aduse în discuție. James Barnes își dorește să fie liber pentru a se scufunda în ocean și a spăla toată murdăria ființei sale. George Rivas duce dorul aerului proaspăt pe care l-a respirat în timpul celor câteva zile de libertate pe care le-a avut în urma evadării din închisoare. Hank Skinner vorbește timp de zece minute despre ce ar cumpăra dintr-un supermarket. Și toți visează că sunt liberi.

În timpul unui interviu cu un procuror, Herzog este acuzat că încearcă să umanizeze condamnații. Acest concept este absurd pentru regizorul german. „Nu încerc să îi umanizez. Ei sunt ființe umane.” Iar condamnarea la pedeapsa capitală nu face decât să îi supună unui proces de dezumanizare. Probabil că cel mai tulburător aspect este acela că niciunul dintre ei nu știe data la care va fi executat. Se poate întâmpla mâine, se poate întâmpla peste câțiva ani. Incertitudinea îi face să reacționeze diferit. Hank Skinner se revarsă cu totul în fața camerei de filmat, sperând că o mică parte din el va rămâne astfel în viață după executarea pedepsei. James Barnes nu mai suportă presiunea și încearcă să își grăbească sfârșitul mărturisind o nouă crimă în timpul interviului. George Rivas este în negare, pe când Linda Carty refuză să ia această posibilitate în calcul.

Deși montate într-o manieră demonstrativă, portretele lui Herzog sunt răscolitoare. Cu o abilitate pe care doar marii povestitori o au, Herzog reușește să construiască un portret complex al ființei umane, arătând că în spatele unor crime atroce stau oameni care suferă, speră și simt. Dar documentarul nu este despre ei. Hank Skinner, Linda Carty, James Barnes sunt doar câțiva din miile de condamnați aflați în închisorile de maximă securitate care-și așteaptă sfârșitul în incertitudine. Herzog nu pledează pentru cauza lor, ci pentru reevaluarea valorilor pe care se bazează sistemul de justiție american. Ca individ care vine dintr-o țară radical diferită din punct de vedere cultural, în care pedeapsa capitală nici măcar nu intră în dezbatere publică, este greu să înțelegi întregul context în care se desfășoară dramele prezentate în cele două documentare. Poți să empatizezi cu victimele, poți să observi durerea familiilor celor condamnați la moarte, poți chiar să înțelegi tortura psihică la care sunt supuși condamnații care nu știu ziua în care se va executa pedeapsa. Însă abia când îl auzi pe unul dintre ei spunând „Oamenii ăștia vor să mă omoare”, începi să înțelegi mesajul ideologic al lui Werner Herzog. Ai în față oameni care urmează să fie omorâți în mod organizat de către stat, indivizi cărora li se ia dreptul la viață, pentru că și ei au făcut același lucru la rândul lor. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Un cerc vicios. O perpetuare conștientă a actului criminal.

(articol publicat în Film Menu #16, noiembrie 2012)

Alte review-uri Film Menu:

Into the Abyss (2011, regia Werner Herzog)

Cave of Forgotten Dreams (2010, regia Werner Herzog)

My Son, My Son, What Have Ye Done? (2009, regia Werner Herzog)

Schlafkrankheit (2011, regia Ulrich Köhler)

Post Tenebras Lux (2012, regia Carlos Reygadas)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s