TSUI HARK

[Profil] : Tsui Hark Hong Kong

Tsui Hark Hong Kong

 

seven-swords-2005-tou-01-g

de Irina Trocan

Tsui Hark e mainstream. În industria filmului hongkongez, orientată către publicul larg, Tsui Hark e regizor, producător, scenarist și, din când în când, actor. Are o reputație solidă în breaslă, a fost numit încă din tinerețe Steven Spielberg-ul Hong Kong-ului și, chiar după standardele heirupiste ale locului, e prolific.

 Când spun că Tsui Hark e mainstream, trebuie să precizez că normele hongkongeze sunt diferite de convențiile calitative de la Hollywood. Cineaștii hongkongezi lucrează mult, repede și ieftin, așa că își permit să facă filme de toate felurile. Scenariile sunt scrise în grabă și de multe ori sunt încă în lucru în timpul filmărilor; nu trebuie să fie dominate de structură și de semnificație, și nici să aibă un epilog cathartic, iar unitatea de măsură după care se împarte scenariul nu e actul (încadrat de plot pointuri), ci rola de film – o porțiune de zece minute care are un rol definit vag în ansamblul filmului, și în rest poate fi oricum, cât timp îi ține pe spectatori în scaune.

 Mulți realizatori au idei excentrice despre ce ar putea să-i țină pe spectatori în scaune. Tsui Hark era un proaspăt debutant în 1980, când a făcut „Di yu wu men” (tradus „We’re Going to Eat You”) – un film situat pe o insulă unde majoritatea locuitorilor sunt canibali care știu kung fu, principala excepție fiind un travestit mătăhălos -, și, cu toate astea, nimeni nu s-a gândit să îl oprească. (Când nu era comparat cu Steven Spielberg, tânărul Tsui Hark era asemănat cu Roger Corman). Chiar în filmele lui cu premise mai puțin bizare, moderația nu e trăsătura principală. „Shang Hai zhi yen” (tradus „Shanghai Blues”) e plin de slapstick și coincidențe neplauzibile: în timpul invaziei japoneze în Shanghai, protagonistul și protagonista își încrucișează drumurile când se adăpostesc amândoi sub un pod, în întuneric; zece ani mai târziu, se mută întâmplător în aceeași clădire; nu se recunosc, pentru că nu s-au văzut prea bine în seara îndepărtată în care s-au îndrăgostit, dar, tot întâmplător, amândoi rememorează cu voce tare experiența și se recunosc unul în povestea celuilalt. Iar finalul filmului nu e numai un final fericit, ci e neplauzibil și izbitor, ca finalurile din multe alte filme hongkongeze.

La prima impresie, secvențele neobligatorii de comedie sunt soluții facile pentru ticsirea rolelor, adoptate în grabă de un cineast hiperactiv. Dar există poante și poante. Într-o secvență din „Di yi lei xing wei xian” (1980; „Dangerous Encounters – 1st Kind”/„Don’t Play with Fire”), un elev de liceu aleargă frenetic să facă rost de lapte pentru un prieten care a înghițit otravă; vânzătorul îl vede agitat și îl întreabă sarcastic dacă până la vârsta asta n-a fost înțărcat – e o anecdotă filmată care ar putea fi la fel de bine povestită, fără să-și piardă din farmec. În schimb, o altă secvență, din „Dao ma dan” (1986; „Peking Opera Blues”), depinde de felul în care e filmată: una dintre protagoniste se întoarce noaptea acasă împreună cu niște prieteni și e pusă în încurcătură de dimineață, când tatăl ei vine să o trezească. Invitații se ascund în cele mai puțin vizibile (și cele mai neobișnuite) colțuri ale camerei, și unghiurile de filmare alese de Tsui Hark au rolul de a sugera ce vede (și pe cine nu vede) stăpânul casei. Fiica folosește obiectele din cameră să-i blocheze tatălui câmpul vizual, sau îl strânge în brațe brusc, să-l împiedice să privească în jur. Tensiunea și umorul secvenței sunt pur cinematografice.

THE-BLADE-02---director-Tsui-Hark,-pictured,-Xiong-Xin-xin---photo-credit-Film-Workshop

 (The Blade, 1995)            

     


Acţiune şi tăieturi

Secvența din „Peking Opera Blues” nu e nici pe departe singura dovadă de virtuozitate cinematografică din filmografia lui Tsui Hark. Dacă e prolific, nu înseamnă că e neglijent; din contră, are destulă experiență încât să găsească imediat modalitatea cea mai simplă și precisă în care poate fi filmată o secvență. Tsui e ostil față de unghiurile de cameră complicate, pe care alți regizori le folosesc când nu știu să compună o succesiune de cadre clară și lizibilă. Tsui Hark e renumit pentru cum regizează secvențele de acțiune și, încercând să ofere un reper stilistic pentru tehnicile lui regizorale, face referire la benzile desenate.

 Spre deosebire de regizorii hollywoodieni, Tsui nu folosește la începutul secvențelor obișnuitele cadre generale care stabilesc locul acțiunii și fac înfruntările să pară coerente spațial chiar atunci când decupajul e incoerent. Secvențele progresează cadru cu cadru și gest cu gest, iar fundalul din spatele personajelor se schimbă în timp ce personajele își schimbă locul în decor. (O asemenea mizanscenă sensibilă la integritatea spațiului i-a adus lui Yasujiro Ozu laudele criticilor, și el tăia mai rar.) Să luăm o secvență neutră moral, care n-ar părea, în mod normal, foarte violentă, pentru a putea studia mai bine imediatețea derivată din stilul lui Tsui Hark: moartea unei pisici în „Dangerous Encounters – 1st Kind”. (Ar fi inutil să o descriu dacă n-aș înregistra detaliile, așa că e mai bine să săriți peste pasajul următor dacă iubiți pisicile sau dacă vă înspăimântă violența explicită.)

1) Pisica intră pe fereastră și privește cu jind înspre o cușcă cu șoareci.

2) Stăpâna șoarecilor (o tânără anarhistă) o apucă de ceafă și se duce cu ea spre cealaltă fereastră. Vedem drumul prin casă, prin ceea ce pare unghiul subiectiv al pisicii, și, când anarhista o aruncă pe fereastră, îi putem vedea preț de un moment privirea disprețuitoare.

3) Pisica planează în aer, la înălțimea etajului superior al clădirii, apoi începe să cadă.

4) Vedem vârful ascuțit al stâlpului dintr-un gard cu sârmă ghimpată; apoi vedem iarăși pisica, apoi iarăși stâlpul.

5) (În timpul căderii, pisica dispare în partea de jos a cadrului, lăsând încadru doar cerul liber.) Un obiect îmblănit indistinct trece prin stâlp, murdărindu-l cu sânge.

6) Vedem labele pisicii încurcându-se în sârma ghimpată, apoi îi vedem capul în timp ce miaună înspăimântător, apoi iarăși labele, cu ghearele scoase, apoi îi vedem labele și capul în timp ce stă ușor ghemuită între ghirlandele de sârmă ghimpată.

7) Vedem de aproape spinarea pisicii care zace nemișcată, însângerată, străpunsă de stâlp.

8) Vedem pisica străpunsă de stâlp de la fereastra anarhistei, în timp ce

anarhista o privește pe geam. Îi vedem expresia impasibilă.

Secvența durează aproximativ un minut și conține mult mai multe tăieturi decât am putut să număr; de pildă, prima oară când e arătat stâlpul, e filmat din două unghiuri, în cadre care se succedă rapid. Iar după ce se asigură că am înregistrat în memorie locul crimei, Tsui va reveni la el. Mult mai târziu în film, un cadru cu pisica străpunsă de stâlp, într-un stadiu mai avansat de descompunere, anunță o elipsă temporală și ne reamintește că gardul din fața ferestrei anarhistei e un pericol mortal pentru orice ființă vie aruncată pe geam. (În continuarea parantezei de mai sus, aș vrea totuși să insist că ratați o secvență excelentă. Mai mult, cred că e justificabilă moral, reduce gradul de violență al filmului în loc să-l sporească: pentru că moartea pisicii a fost deja arătată atât de explicit, Tsui își permite să fie mai discret într-o secvență ulterioară care înfățișează un eveniment la fel de brutal.)

once upon a time in china

(Once Upon A Time in China, 1991)

Acţiune şi mizanscenă

Industria de film hongkongeză depinde de secvențele de acțiune, așa că a pus la punct un sistem de producție eficient. Coregrafii de acțiune sunt lucrători specializați în cinema, de multe ori mai talentați decât regizorii, și aspectul final al unui film e modelat de contribuția lor.

Tsui Hark nu vrea ca limitele unui coregraf să devină limitele filmografiei lui, și de aceea își schimbă frecvent colaboratorii. Luptătorii lui au stiluri diferite. Agilitatea lui Jet Li din seria de kung fu clasic „Once Upon a Time in China” (în rolul eroului Wong Fei Hung, care lovește cu piciorul atât de repede, încât nu lasă umbră) depinde mai mult de panoramări de cameră și de recuzită, în timp ce în „Di Renjie”/„Detective Dee and the Mystery of the Phantom Flame” (2010), reflexele rapide ale detectivului sunt declanșate mai tot timpul de un eveniment care se petrece hors champ. În „Qi jian”/„Seven Swords” (2005), fiecare dintre cei șapte luptători are un stil de luptă diferit, dictat de filozofia sa de viață și de particularitățile armei pe care o folosește. Una dintre săbii se definește prin imprevizibilitatea mișcărilor ei, dar, după cum observă Tsui Hark într-un interviu, nici în cazul de față nu putea filma luptele chiar la întâmplare. „Dao”/„The Blade” (1995) e un wuxia pian (film cu arte marțiale) în care, în mod atipic într-un gen invadat adesea de fantezie, eroii nu au calități supranaturale. În alte filme wuxia (pe lângă care „Crouching Tiger, Hidden Dragon” pare un exercițiu școlăresc), luptele sunt spectacole grațioase, iar fundalurile sunt peisaje feerice prin care personajeleplutesc grațios. „Dao” – despre a cărui miză voi vorbi pe larg mai târziu – se petrece într-un târg sordid supraaglomerat și toate personajele trebuie să se lupte cu picioarele pe pământ. Un singur om e capabil să zboare, și din cauza abilității lui e identificat și e ucis, drept răzbunare pentru o crimă de demult. Dintre toate stilurile de luptă pe care le-ar putea filma Tsui Hark, îl alege pentru „Dao” pe cel mai obositor fizic și cel mai nespectaculos. În universul în care își fac veacul luptătorii, excepționalul n-are ce căuta.

 

Folclor

David Bordwell descrie în amănunt cinemaul hongkongez în „Planet Hong Kong” și remarcă ușurința cu care cineaștii îmbină, aparent instinctiv, tradițiile chinezești cu gusturile occidentale. Tsui Hark – deși e originar din Vietnam – confirmă regula. „Ching Se”/„Green Snake” (1993) și „Liang Zhu”/„The Butterfly Lovers” (1995) sunt adaptări după basme chinezești, dar realizarea filmică le face perfect agreabile pentru un spectator vestic, indiferent dacă e sau nu adeptul moralității tradiționale chinezești. În „Green Snake”, cel mai psihedelic film al lui Tsui Hark, Joey Wang și Maggie Cheung sunt două șerpoaice-surori care se transformă în ființe umane și încearcă să înțeleagă complicațiile emoționale ale speciei nou-adoptate. Prima e erudită și serioasă, a doua e senzuală și ludică (la un moment dat, Maggie Cheung aterizează accidental într-o trupă de dansatoare și încearcă să se amestece printre ele, chicotind și șerpuind cum poate), și amândouă trebuie să își ascundă cozile și solzii, dacă vor să nu trezească bănuieli; însă, cu toate că, teoretic, filmul se petrece în lumea anodină a pământenilor, imaginea e ocupată pe porțiuni mari de suprafața apei, de paravane monocrome sau de un strat consistent de ceață, pe care filtrele de culoare le fac să pară imateriale. „The Butterfly Lovers”, dacă trebuie descris pe scurt, e un fel de film pentru adolescenți semi-fantastic și semi-fatalist, cu decoruri scumpe de epocă și luminat de o strălucire aurie – sau e o adaptare laxă după „Romeo și Julieta” în care, zilele bune țin mai mult.

Se poate spune și despre filmele wuxia ale lui Tsui Hark că reciclează tradiția – genul își are rădăcinile în literatura populară chineză, cu luptători și luptătoare care îi ignoră pe stăpânii ținutului și respectă în schimb un cod al onoarei propriu. Nu în ultimul rând, o parte dinprotagoniștii lui sunt atestați istoric: Wong Fei Hung din „Once Upon a Time in China”, detectivul Dee și împărăteasa Wu (singura femeie împărat din istoria Chinei). Bordwell argumentează că Hong Kong-ul și China au o memorie comună – o mare parte dintre cineaști, cel puțin cei din primele generații, provin din familii de emigranți de pe continent -, însă Hong Kong-ul, comparat cu China, are mai multă libertate de expresie. Tsui Hark pare să creadă că e datoria lui implicită să conserve această cultură.

Sigur, nu e un merit în sine – există destui regizori dispuși să-și transforme filmele în muzee. Dar la Tsui Hark specificitatea perioadei istorice nu sufocă niciodată energia filmelor – o fi sau nu remarcabil că acordă atenție detaliilor de epocă, dar trebuie lăudat măcar că le găsește loc într-un decupaj așa de econom.

Tsui Hark, cineast texan

 

 

Nu toate sursele de inspirație ale lui Tsui provin din cultura orientală. A făcut studii de film la Universitatea din Texas, și multe dintre tehnici le-a deprins acolo. Evident, Tsui seamănă mai mult cu colegii de breaslă hongkongezi decât cu texani precum Wes Anderson, Richard Linklater și Robert Rodriguez. Pe de altă parte, coloana sonoră de la „Dangerous Encounters – 1st Kind” e din „Dawn of the Dead” (1978). Pentru „Xin shu shan jian ke”/„Zu: Warriors from the Magic Mountain” (1983), Tsui a lucrat cu echipa tehnică de la „Star Wars”. „A Chinese Ghost Story” (unde, oficial, a fost numai producător) conține nu numai demoni ai copacilor cu limbi de câțiva metri care sfărâmă trunchiurile arborilor când se înfășoară în jurul lor, ci mai conține și efecte horror în stil american. Iar „Long men fei jia”/„Flying Swords of Dragon Gate” (2011) e plasat pe un teritoriu arhicunoscut – hanul Dragon Gate e pentru cinemaul local ce e OK Corral pentru western-uri – și e totodată primul film chinezesc în IMAX 3D; conține spectacole epice în aer, pe corăbii și pe cai, și o bătălie culminantă în ochiul unei tornade.

 

DETECTIVE-DEE---director-Tsui-Hark,-pictured,-Andy-Lau---photo-credit-Indomina

(Detective Dee and the Mystery of the Phantom Flame, 2010)

 

Mainstream

Am spus și am repetat că Hong Kong-ul produce în principal filme pentru mase. Noul Val de la sfârșitul anilor ’70 e tratat în general de critici ca o excepție de la regulă, dar asta nu spune foarte multe despre vederile lui Tsui Hark, care le-a reproșat colegilor de generație că nu știu cum să mulțumească publicul.

Pare firesc ca un regizor care supraviețuiește în regimul extenuant de producție din Hong Kong să se simtă în vacanță când se mută la Hollywood, dar în realitate nu e chiar așa. Pentru început, cineaștii hongkongezi nu se pot obișnui cu ideea de script development – e ca și cum li s-ar cere să piardă timp prețios ca să mai rărească din lucrurile bune. Apoi, deși pentru hongkongezi lucrul la fluidizarea scenariului e un concept aberant, pentru spectatorii și criticii formatați de filmele hollywoodiene e singurul lucru pe care știu să-l aprecieze. Iar celălalt element care, în cazurile fericite, e în stare să salveze un film hollywoodian (și anume dialogul) e tot un element periferic în practicile industriei hongkongeze.

Tsui Hark a plecat la Hollywood și s-a întors neacoperit de glorie, după ce a lucrat la două filme cu Jean Claude Van Damme. În „Knock Off” (1998),  Van Damme și Rob Schneider fabrică în Hong Kong produse vestimentarede export, în care rușii (antagoniști standard de thrillere din Războiul Rece) plănuiesc să introducă bombe – bombe mici și multe, destule cât să facă statele capitaliste să explodeze, dacă nu plătesc sume enorme când le șantajează rușii. Tsui Hark a regizat în stilul lui toate scenele de acțiune cu Van Damme și Schneider, și a lucrat minuțios de fiecare dată când a trebuitsă arate ceva explodând (nu știu câți alți regizori ar fi insistat să li se aducă bombe care scot flăcări verzi), dar toate astea n-au fost suficiente. Pe un fansite Jean Claude Van Damme, într-un sondaj care îi ierarhizează filmele, „Knock Off” e pe la jumătatea clasamentului (și a urcat până acolo cu toate că, în primele minute din film, JCVD nici nu apare).

La Hollywood, stilul regizoral al lui Tsui devine problematic; în loc să construiască un rol în jurul unui personaj/actor, Tsui gândește mizanscena și apoi obligă actorul să se țină după ea; iar Jean Claude Van Damme n-a deprins agilitatea cu care Jackie Chan sare dintr-un cadru în altul.

peking opera blues

 (Peking Opera Blues, 1986)

Autor

În interiorul normelor cinemaului din Hong Kong – ca, de altfel, în interiorul normelor de la Hollywood -, anumiți realizatori talentați care au asimilat tradiția locală o pot apoi remodela după înclinațiile lor; cinemaul popular tolerează autori. În Hong Kong, Wong Kar-Wai e unul dintre ei, și e poate cel mai ușor de recunoscut; majoritatea filmelor lui sunt melodrame stilizate, cu intrigi fragmentare, pline de simetrii; „Ashes of Time” (1994) e un wuxia, dar unul în care stilul lui Wong Kar-Wai înlocuiește convențiile și elimină plăcerile specifice genului. Dificultatea deciziilor cântărește maimult în „Ashes of Time” decât obstacolele rezolvabile ale luptelor cu săbii. Tsui Hark este, indiscutabil, un autor, dar stilul lui e mai greu de pătruns pentru neinițiați. (Le dau cuvântul fanilor de film hongkongez care știu mai multe decât mine și care proclamă înflăcărați în cronici că, dacă vesticii se entuziasmează la filmele lui Zhang Yimou, e doar pentru că n-au ajuns încă la Tsui Hark.) Dacă „Ashes of Time” ia protagoniștii obișnuiți ai lui Wong Kar-Wai și îi înmânează fiecăruia câte o sabie, „Dao”/„The Blade” al lui Tsui Hark deconstruiește un film clasic („Dubei Dao”/„The One-Armed Swordsman”, regia Chang Cheh, 1967) și nu poate fi apreciat pe deplin decât cunoscându-i sursa de inspirație.

Tânărul luptător din „The One-Armed Swordsman” (interpretat de un fost înotător care nu excela în artele marțiale, care a convins publicul masculin prin postură și prin privirea sa hotărâtă) e un orfan al cărui tată a murit cu mult timp în urmă, luptând să-l apere pe stăpânul său; stăpânul salvat l-a luat în grijă pe copil și l-a crescut, dându-i lecții de arte marțiale și oferindu-i un post umil de servitor, până în momentul decisiv când orfanul a plecat în lume să-și răzbune tatăl, înarmat cu sabia frântă pe care acesta i-a lăsat-o moștenire. Pe drum își pierde o mână și, o bucată de vreme, pare ursit la o viață de fermier, dar iată că, totuși, înarmat cu un manual esoteric, cu sabia fermecată și cu voința lui de fier, îl răpune pe ucigașul tatălui său. Filmul a avut un succes răsunător.

 Tsui Hark a refăcut filmul pentru că nu crede o serie de chestii. 1) Treabacu binele și răul nu-i așa de simplă. („The Blade” e narat de fiica ingenuă a stăpânului, care e îndrăgostită de luptătorul nostru și încearcă să-i înțeleagă intențiile, dar neavând noțiuni masculine despre onoare, totul îi pare confuz.) 2) Orfanul nu și-ar pierde mâna așa de ușor ca în filmul inițial, dacă știe să se lupte (acolo, fiica stăpânului îi retează o mână dintr-o toană; aici, își pierde o mână când o salvează pe fată de niște vânători periculoși). 3) Oamenii nu se retrag, pur și simplu, pe meleaguri pastorale. („The Blade” nu mai arată locșorul liniștit din „The One-Armed Swordsman”, și nici pe cosânzeana care l-a condus acolo; e drept, protagonistul dispare printr-un fade out după ce își îndeplinește misiunea, dar nu ni se dictează să răsuflăm ușurați).

 Dacă mai aveți îndoieli că „The Blade” e în același timp sensibil și (deloc paradoxal) plin de cinism: 4) În „The Blade”, ucigașul tatălui pare să se fi reformat într-un bun cetățean; orfanul îl admiră pentru curajul lui, înainte să afle că pe el trebuie să se răzbune. 5) În loc să preia monologurile autocompătimitoare din filmul original, Tsui îl arată pe luptătorul cu o mână când exersează dârz strategii noi de luptă – vrea să taie frânghia cu care e legat de acoperișul colibei, dar, înainte să reușească, dărâmă toată casa. 6) Deși onoarea e o temă importantă și în „The Blade”, Tsui Hark nu face un secret din faptul că toți au nevoi mai urgente. Foamea, libidoul, avariția și cruzimea dictează mersul lucrurilor în târgul în care e plasat „The Blade”.

 Convențiile filmelor wuxia, ca toate convențiile, pot fi exploatate de către regizorii indolenți care știu că publicul nu cere prea multă rigoare de la un film. Dacă luptătorul e onorabil și dacă sabia are puteri simbolice, atunci e firesc că eroul va câștiga. Dar Tsui Hark nu e un regizor indolent.

Grady Hendrix observă că protagoniștii lui n-au un statut privilegiat de la sine înțeles, lumea lor nu e ermetică – personajele pe care și le alege Tsui, spune Hendrix, sunt oamenii prinși la mijoc între tipii buni și tipii răi, care încearcă să-și țină capul pe umeri. Ei bine, statutul neprivilegiat e mai greu de menținut în „The Blade” – convenția filmului postulează că eroul are un adjuvant prețios în sabia moștenită. Din acest motiv e meritorie maniera de filmare a lui Tsui Hark, antispectaculoasă, aspră și metodică: e drept, „The Blade” preia convenția supranaturală și ne lasă să anticipăm că posesorul sabiei va triumfa în ciuda handicapului, dar, în bătălia finală, Tsui tot trebuie să ne arate cum se luptă.

Despre cel mai recent film al cineastului, criticul Andrew Schenker observăcă e la fel de plin de „faze” ca orice film de Tsui Hark și că e la fel de subversiv. „Flying Swords of Dragon Gate” gestionează mai mult sau mai puțin abil o serie de clișee: vă pot enumera câteva personaje – eroul singuratic (Jet Li, la prima colaborare cu Tsui după seria „Once Upon a Time in China”), echivalentul lui feminin, asasinul și dublura lui, tătarii tatuați – și vă potenumera câteva plot-uri: salvarea unei fete nevinovate, capturarea uneicomori îngropate sub han pe care urmează să o dezgolească tornada carese apropie; dar, să fiu complet sinceră, nu pot pretinde că am urmărit întotdeauna întorsăturile intrigii, cu toată frecvența atipică a pasajelor expozitive. Schenker identifică în „Flying Swords…” o marcă de autor incontestabilă: „E o dovadă a tentativelor lui Hark să submineze anumitenoțiuni tradiționale ale poveștilor cu arte marțiale că bătălia unu la unu spectaculoasă de final de film nu e ultimul cuvânt. Doar după ce coboară din cer (din mijlocul tornadei) și li se alătură colegilor într-o secvență care pare intenționat să diminueze tensiunea, Zhou (Jet Li) e în sfârșit în stare să-și învingă dușmanul.” Tsui nu crede că triumful poate fi obținut prin munca unui singur om.

 Tsui Hark a regizat peste patruzeci de filme și a produs șaizeci și spune fără să-și camufleze prea bine mândria că are destule idei să le dea și altora. Are șaizeci și doi de ani și nu dă semne de oboseală, dar speră că, dacă nu termină de făcut toate filmele la care se gândește, se vor găsi alții să le facă. Dacă vor să învețe cum să facă filme wuxia, sau fantastice, sau istorice, cu gangsteri, cu anarhiști, sau musical-uri, comedii, filme 3D sau (dacă Tsui reușește să facă ce și-a propus pentru viitorul apropiat) documentare, pot să îl studieze pe Tsui Hark.

Articol publicat în Film Menu#16

 

Alte profiluri Film Menu:

Ousmane Sembene

Chantal Akerman

Raymond Depardon

Jia Zhangke

Claire Denis 

David Perlov

 

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Sondaj Film Menu

One thought on “[Profil] : Tsui Hark Hong Kong

  1. Un luptător a doua rata de cuşcă pe circuitul de arte martiale mixte, Luca Wright trăieşte o viaţă de amortire de bătăi de rutină şi a schimbărilor fraier … safe 2012 online până în ziua în care suflă o lupta fraudate. Dorind să facă un exemplu de el, crimele mafiei ruse familia lui şi-l alungă din viaţa lui pentru totdeauna, lasand Luca să rătăcească pe străzile din New York nevoiaşi, bantuite de vinovăţie, şi chinuit de cunoştinţe care el va fi mereu privit, şi cineva a dezvolta o relaţie cu va fi, de asemenea, ucişi. Dar când a fost martora unui speriate de doisprezece ani fata chinez, Mei, fiind urmărit de gangsteri aceleaşi care a ucis sotia lui, Luca impulsiv sare la acţiune filme online 2012… şi de drept în inima unui mortal de mare miza războiului. MIE, el descopera, nu este o fata obisnuita, ci o minune matematica orfan fortat sa lucreze pentru Triadele ca o „contra”. El descoperă o deţine în memoria ei un cod numeric nepreţuită că Triadele, mafia rusă şi o facţiune corupt de NYPD va ucide pentru. Dându-şi seama că este singura persoană Mei pot avea încredere, lacrimile lui Luca o fâşie de prin lumea interlopă a oraşului brutal pentru a salva viaţa o fată nevinovat … şi poate răscumpăra chiar propriul lui. Dupa vizionarea filmului Safe online subtitrat in romana ,va rugam sa lasa-ti un comentariu cu parerea dvs despre acest film .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s