Cineclub Film Menu: Le Joli Mai

„Le Joli Mai”

Franța 1963

regie Chris Marker și Pierre Lhomme

scenariu Chris Marker și Catherine Varlin

imagine Pierre Lhomme

montaj Chris Marker

joli-mai-le-1963-001-silhouettes-00m-epf

Filmul „Le Joli Mai” (Franța 1963, realizat de Chris Marker și Pierre Lhomme) rulează marți 3 februarie 2015, de la ora 19:00, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă și Ioana Moraru.

de Raluca Durbacă

În luna mai, 1962, regizorul Chris Marker și operatorul Pierre Lhomme, au ieșit pe străzile Parisului pentru a intervieva un număr impresionant de oameni în legătură cu ceea ce îi face fericiți. Doi ani mai devreme, în vara lui 1960, antrolopogul Jean Rouch și sociologul Edgar Morin începuseră un proiect similar, care s-a materializat în documentarul „Chronique d’un été”, considerat de mulți critici de film și teoreticieni film care a dat formă curentul cinematografic numit cinéma vérité. „Le Joli Mai”, documentarul ce a rezultat în urma interviurilor făcute de Marker și Lhomme la începutul anilor 1960, este considerat un răspuns la cel dintâi, o nouă mostră de cinéma vérité, sau ciné, ma vérité (cinema, adevărul meu), așa cum prefera Chris Marker să îl numească.

„Le Joli Mai” este un portret tandru, dar critic al Parisului și al stilului de viață al locuitorilor săi, un document istoric ce reușește să capteze pe peliculă starea de spirit ce stăpânea orașul în luna mai, 1962, într-un moment de cotitură atât pentru capitala Franței, cât și pentru parizieni: sfârșitul războiului de opt ani cu Algeria, remodelarea arhitecturală masivă a orașului și formarea unei clase de mijloc împisă de noul avânt economic al Franței către consumerism, dar și către alienare.

Filmul este construit pe opoziții și contraste, și străbătut de sarcasm și de o furie abia reținută. Ironia se citește încă din titlu. „Frumoasa lună mai”, marca sfârșitul „primăverii păcii” ce debutase oficial în luna martie a aceluiași an odată cu semnarea acordului de la Evian ce punea punct războiului de opt ani cu Algeria, dar și luna în care generalul francez Raoul Salan, liderul insurecției militare din 1958[1], fusese condamnat la închisoare pe viață. De altfel, în ziua pronunțării sentinței, Marker și Lhomme intervievează doi bărbați în fața tribunalului, după condamnarea lui Salan. Diferențele de opinii ale parizienilor vizavi de situația politică a Franței din acel moment se văd în discursurile celor doi intervievați: în timp ce unul pledează pentru Salan, celălalt cere dreptate după legea biblică „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.

Dacă unii parizieni ai anului 1962 erau preocupați de schimbările rapide din viața politică, alții, nou formata clasă de mijloc, se îndeletniceau cu preocupări mai mercuriale. Secvenței interviului din fața tribunalului regizorii îi opun o secvență filmată într-un club de noapte din Paris. Marker (editorul filmului), nu mizează pe subtilitățile montajului și simte nevoia să-și întărească opinia vizavi de frivolitatea unor parizieni printr-un comentariu non-diegetic (citit în varianta de limba franceză a filmului de Yves Montand și de Simone Signoret în varianta de limbă engleză): „În aceeași noapte, la Garden-Club, Madison-ul ajunge la Paris”.

Ambițiile lui Marker și Lhomme le depășesc însă pe cele ale lui Rouch și Morin, care încercau să înțeleagă ce înseamnă conceptul de fericire pentru câțiva parizieni atent selectați. „Le Joli Mai” are aerul unei complexe fresce sociale fie și doar dacă indexăm diferitele categorii de parizieni pe care cei doi le abordează: arhitecți, proprietari de magazine, barmani, pictori, celebrități locale, tineri ambițioși, soldați și proaspăt îndrăgostiți, muncitori la căile ferate și imigranți algerieni, creștini, comuniști, prizonieri, dar și pisici. Dar nu numai diversitatea de clase sociale (și de tipuri de discursuri despre fericire ce rezultă de aici) fac din Parisul anului 1962 un oraș paradoxal, ci și atitudinile tuturor acestor parizieni vizavi de schimbările radicale prin care trecea Parisul, atitudini ce variază de la o lipsă totală de interesat pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor, dublată de o alienare a acestora, la opinii ferme cu privire la orice tip de subiect abordat.

„Le Joli Mai” este mai mult decât un documentar despre un oraș, o dioramă a unei capitale aflate în plină transformare, ci un document istoric al unei epoci, un letopiseț vizual al Parisului în luna mai a anului 1962, a cărui amprentă a putut fi găsită în revoltele altei luni de mai, șase ani mai târziu, în momentul în care toate conflictele și contradicțiile de la începutul anilor 1960 s-au ciocnit și au aprins Parisul.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

[1] În 1958, câțiva ofițeri francezi din Algeria au amenințat Parisul cu o insurecție militară dacă generalul Charles de Gaulle nu este numit prim ministru al Franței. Ofițerii au presupus că de Gaulle va milita pentru păstrarea Algeriei drept colonie franceză; la scurt timp după revenirea sa la putere, de Gaulle a înțeles că lupta este pierdută și a căutat o rezolvare politică a situației, susținând independența Algeriei.

Alte filme prezentate la Cineclub:

Mlad i zdrav kao ruza (regie Iovan Iovanovic, 1971)

Mädchen in uniform (regie Leontine Sagan, Carl Froelich, 1931)

Merry Christmas, Mr. Lawrence (regie Nagisa Oshima, 1983)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s