331721_489302561113979_1344771037_o1

[Festivaluri]: Festivalul Internaţional de Film Studenţesc „CineMAiubit”

Festivalul Internaţional de Film
Studenţesc „CineMAiubit”
ediţia a 16-a
București 3 – 6 decembrie 2012

331721_489302561113979_1344771037_o1

de Bianca Bănică, Raluca Durbacă, Oana Ghera, Ioana Moraru

Barbakan
Polonia 2012
regie Bartolomiej Zmuda

„Barbakan”, scurtmetrajul câștigător al marelui premiu CineMAiubit de anul acesta, funcționează ca un thriller care, în ciuda adeziunii la convențiile genului, nu reușeste să te țină cu sufletul la gură pe tot parcursul filmului. Bazat pe o întâmplare reală, după cum suntem anunțați la începutul filmului, „Barbakan” spune povestea lui Emil, un bărbat de până în treizeci de ani care se întorce acasă după câteva luni de muncă în afara Poloniei. Pe drum îi sunt furați banii. De aici încolo construcția filmului se mulează pe tiparul filmului de acțiune. Acasă îl așteaptă soția însărcinată și plata chiriei, informație introdusă rapid prin vizita intempestivă pe care administratorul blocului i-o face Anei imediat după ce Emil o anunțase că e în drum spre casă. Evident, situația dată funcționează ca un deadline care îl împinge pe erou să fure la rândul lui portofelul și laptopul unui vecin de compartiment (același care îi plătise în prealabil biletul de tren), carevasăzică să-și sacrifice propriile convingeri și valori for a greater good. Trenul este un expres, deci nu oprește până la destinație, funcționând astfel ca un alt factor de presiune, la fel ca și controlorul și ceilalți responsabili ai companiei de căi ferate, care odată ce furtul a fost descoperit îl urmăresc pe Emil pe coridoarele trenului. Încolțit din nou, de această dată din pricina propriilor acțiuni, Emil se aruncă previzibil pe fereastră, nu înainte de a avea un moment de regret în care – realizând situația în care se află – încearcă să își răscumpere greșelile.
Până în acest punct, construcția filmului respectă cumințel convențiile, mai mult pe tiparul „una caldă – una rece” decât într-o înlănțuire cauză – efect perfect armonizată, dar una peste alta pare să fie onorabil de entertaining în raport cu pretextul narativ destul de banal. Finalul în coadă de pește însă, cu soția așteptând un soț care nu mai vine și Emil trezindu-se la câteva ore după suicid în mijlocul câmpului, părând să nu își amintească nimic, simțind doar o spaimă cutremurătoare la vederea unui tren în trecere, complică inutil povestea, reușind să creeze pe de o parte o nouă întorsătură de situație, de această dată mai puțin previzibilă, iar pe de altă parte diminuând forța dramatică a gestului disperat pe care îl face eroul.
În plus, prim-planul cu pretenții de metaforă al eroului în ochii căruia se oglindește trenul, deși strălucit vizual, e supărător pentru că impune filmului un aer voit somptuos, de construcție care merge mai presus de ceea ce se vede pe ecran, nepotrivindu-se de nicio culoare cu ceea ce e filmul de fapt. „Barbakan” este un thriller funcțional cu valențe de entertainment de calitate care beneficiază de un joc actoricesc și un concept de imagine remarcabile, onorabil executat pentru standardele unui film de școală. (de Oana Ghera)

Dialoguri terapeutice
România 2012
regie Andrei Georgescu

„Dialoguri terapeutice”, regizat de Andrei Georgescu, este un film foarte ușor de licitat: personaje celebre ale cinematografiei române recente sună în direct la o emisiune de radio pentru consiliere psihologică.
Ideea este originală, atractivă și ofertantă, cochetând cu noțiunea de sequel, aproape absentă din cinematografia română de după 1989. Pe rând, sub protecția anonimatului, la emisiune sună Cristi („Polițist, adjectiv”, 2009, regie Corneliu Porumboiu), Lubi („Pescuit sportiv”, 2009, regie Adrian Sitaru), „tatăl” („Marilena de la P7”, 2006, regie Cristian Nemescu) și Tavi („Alexandra”, 2007, regie Radu Jude). Fiecare își împărtășește drama personală, inspirată de povestea inițială, dar adaptată unei teme unice care susține întregul film: problemele conjugale. Filmul continuă aşadar „ficțiunile reale” aleacestor personaje deja cunoscute, cu mențiunea că accentul se mută uneori (în cazul lui Cristi și al „tatălui” din „Marilena”) de pe ceea ce în poveștile inițiale era fir narativ principal, pe cel secundar.
Un bun exemplu în acest sens și poate și cel mai bine realizat este episodul lui Cristi, având în vedere că personajul vine cu un context zdravăn de frământări emoționale, clauză necesară pentru „Dialoguri terapeutice”. Dar dacă în povestea sa originală aceste
frământări ale personajului erau în principal legate de moralitatea profesională, dezordinea conjugală trecând pe un plan secund, continuarea pune accentul tocmai pe viața personală a personajului, ignorând cu desăvârșire orice alt aspect. Tocmai această opțiune, împrumutarea unui personaj cu un background deja solid pentru deservirea scopurilor unui autor cu totul diferit, permite abordarea conceptului de operă deschisă, concept ce poate preciza capacitatea de omogenitate a unei culturi într-un anumit moment și permite coabitarea unei multitudini de sensuri în același spațiu. Pentru că opera deschisă propune perspective, nu impune ierarhii, permite și manifestări artistice generoase. De pildă, este interesant că personajele din „Dialoguri terapeutice” se pot raporta unele la celelalte, cum ar fi Tavi, care îl sfătuiește pe tipul de dinainte, respectiv tatăl unui puști îndrăgostit de o prostituată, cum să se poarte în căsnicie. Iar jingle-ul farmaciilor Catena sună nesperat de bine pe post de coloană sonoră. (de Ioana Moraru)

Guilt Trip
Franţa 2011
regie Maxence Paris

Virusul Culpa este metoda secretă prin care Biserica Catolică controlează credincioșii. Cel puțin acesta este postulatul pe care regizorul și scenaristul Maxence Paris își construiește narațiunea în scurtmetrajul „Guilt Trip”. Filmul urmărește încercarea unui psihanalist jungian de a-și vindeca o pacientă de virusul Culpa, care se manifestă ca un semn din naștere ce se extinde pe corp proporțional cu creșterea sentimentului de vinovăție al posesorului. Vinovăție în legătură cu ce? Ei bine, cu orice: greșeli mari, greșeli minore, fapte condamnabile, fapte neimportante, acțiuni conștiente, dorințe neconștientizate. Biserica Catolică pare să dețină monopolul pe vinovăție în acest film. Mai mult, simplul impuls de a-ți cere scuze pentru orice tip de acțiune minoră greșită pare a fi pre-ordonat de către malefica Biserică Catolică, și, drept urmare, este sancționat în repetate rânduri de către psihanalist. Nu numai atât, dar această frază cu valoare de incantație („Îmi cer scuze”) duce la extinderea semnului din naștere provocat de virusul Culpa pe tot corpul pacientei. Deci cele două acțiuni sunt în legătură cauzală directă, prima determinând-o pe cea de-a doua. Deci a verbaliza sentimentul de regret resimțit vizavi de orice fel de acțiune reprobabilă crește puterea de control a Bisericii Catolice asupra enoriașilor. Dar să admitem că aceasta este o comedie bufă.
Ca și în filmul „Monty Python’s Life of Brian” („Viaţa lui Brian”, 1979, regie Terry Jones), la care „Guilt Trip” face aluzie în repetate
rânduri, ținta principală nu este credința sau persoana lui Iisus sau învăţăturile biblice, ci instituția care a acaparat credința și pe credincioși – Biserica Catolică. Mai mult, în această diegeză antidotul pentru virusul Culpa este scăldarea pacientei într-un lac, aluzie, desigur, la botez, și mergând mai departe, aluzie la adevăratul mesaj al sacrificiului christic – iertarea păcatelor. Însă scurtmetrajul nu urmărește să demitizeze Biserica Catolică, ci să demonstreze că însăși credința este deja demitizată în interiorul Bisericii Catolice, sau, cel puțin, în ochii Papei, acest Ernst Stavro Blofeld al instituțiilor religioase, așa cum îl prezintă regizorul. În momentul în care psihanalistul pornește în căutarea lacului care o poate vindeca pe pacientă de virusul Culpa, Papa primește un telefon informativ de la un preot cu privire la acest eveniment cu potențial catastrofal pentru Biserică. Papa răspunde la telefon cu o mână băgată adânc în hostiile folosite la împărtășanie, ca într-un castron cu chips-uri. Papa nu numai că nu are respect pentru însemnele sfinte, dar este și un mare păpușar, la propriu, pentru că folosește două păpuși pentru a-și ilustra conversațiile cu preotul. Aluzia la personajul negativ din „James Bond” este creată prin detalii: Papa, filmat doar de la brâu în jos, are pe deget un inel voluminos, cu piatră, și mângâie tacticos o pisică. Trimiterile la seria „James Bond” nu se opresc aici, căci Papa decide să trimită un preot, agentul 003 (aluzie, desigur, la Sfânta Treime, și ea, de altfel, la dispoziția Papei), pentru a opri demascarea Bisericii Catolice.
Preotul însă se împiedică în propriul dogmatism, fiind nevoit să se oprească la fiecare troiță sau statuie cu Sfânta Maria, pentru a ridica o rugăciune, dându-le psihanalistului și pacientei timp să ajungă primii la lacul fermecat. Înfruntarea finală este inevitabilă. Preotul mizează pe tactici vechi de înfricoșare a adversarului, scoțând o cruce considerabilă la vedere și vânturând-o în fața psihanalistului ca într-un ritual de exorcizare. Eforturile sale sunt înlesnite de pacientă, care se îmbăiază în lacul fermecat, punând capăt luptei și reducându-i activitatea la aceea de a vinde cruci și icoane tămăduitoare turiștilor veniți să viziteze apoi lacul (o activitate profitabilă pentru Bisericile Creștine în Evul Mediu, care s-a perpetuat până în ziua de astăzi). Deși scurtmetrajul este părtinitor, lipsit de introspecție, limitat din punct de vedere stilistic și pe alocuri auto-contradictoriu, valoarea sa de entertainment nu poate fi negată. (de Raluca Durbacă)

reuniune_de_familieReuniune de familie (2012)

My Baby
România 2012
regie Luiza Pârvu

Unul dintre filmele UNATC cu o mai mare complexitate narativă, scurtmetrajul „My Baby” pune în scenă o idee cu substrat moral și psihologic. O femeie nerealizată nici în plan sentimental, nici în plan profesional, încearcă să convingă un bărbat necunoscut să facă un copil cu ea. Regizoarea Luiza Pârvu se bazează atât pe context (femeia își irosea o mare parte din viață îngrijindu-și mama paralizată), pe faptă în sine (bărbatul acceptă să îi facă un copil femeii căreia abia îi aflase povestea, deși era căsătorit și avea deja o fiică), cât și pe personaje, ca tipologii (el – bărbatul atractiv, inteligent, cu o familie și o carieră echilibrate; soția lui – femeia loială, familistă, atașată de copii, e capabilă să înțeleagă și să accepte compromisuri în numele unui bine superior; Iulia – femeia care încearcă să dea un scop nobil vieții sale, îl alege pe cel mai nobil – creșterea unui copil -, dar mijloacele utilizate sunt de o moralitate dificil de justificat ).
Cu toate că impactul dramatic este major, acțiunile sunt finalizate destul de facil. Deși personajul Iuliei este bine definit, atmosfera
creată în jurul ei justificându-i, până la un punct, fustrarea, atât bărbatul cât și soția lui acceptă parcă prea uşor acordarea unui ajutor care din acțiune voluntară pare să devină obligație morală (cel puțin pentru el). Povestea lasă în urmă câteva „de ce-uri” și câteva păreri în contradictoriu, în funcție de personajul cu a cărei situație spectatorul simte că poate empatiza.
Scurtmetrajul Luizei Pârvu pune în contrast două imagini diferite ale femeii, lăsând bărbatul puțin în umbră, la statutul de pion în rezolvarea conflictului (sau mai degrabă în declanșarea lui, având în vedere contextul dat). Se înfruntă pe de o parte femeia care este dispusă să facă orice pentru a-și găsi un scop al existenței, ceva care să îi dea un sens pentru a nu claca în fața vieții sale dificile, iar pe de altă parte femeia împlinită în rutina propriului cămin și a propriei slujbe, careia îi este dezechilibrat universul și care este forțată să accepte bizarul unei situații care o umilește (în poziția de soție), pentru ca împlinirea ei să nu fie distrusă. (de Bianca Bănică)

Pastila fericirii
România 2011
regie Cecilia Felmeri

„Pastila Fericirii” este în parte o satiră la adresa emisiunilor de tip reality show, în parte o comedie dulce amăruie despre micile abuzuri cotidiene de care se tot loveşte omul de rând în societatea românească actuală, frustrări acumulate zi de zi pe care are şansa să şi le vindece (cum altfel?) doar în faţa televizorului. Într-un reality show întâmplarea neplăcută este reconstituită cu un twist, un final altfel în care răul din poveste îşi primeşte meritata răsplată, urmând un fel de lege a talionului amestecată cu „să moară şi capra vecinului”, care nu bucură până la urmă pe mai nimeni, în afara – poate – a telespectatorului care se zgâieşte la televizor şi sparge seminţe.
Personajele sunt vădit stereotipuri – de la casieriţa plictisită şi îngălată, deranjată de client şi nevoită să se coboare din înălţimile ghişeului ei, la muritorii de rând, la victima care e banalitatea întruchipată, de la bărbatul cu lanţ la gât care scuipă entuziasmat coji de seminţe cu ochii holbaţi la televizor, la nevastă-sa, variantă a casieriţei off-duty, plictisită de viaţă şi enervată la culme de tupeul realizatorilor emisiunii, emisiune care de altfel nu pare să îi fi displăcut până la episodul în cauză.
Discursul regizoral al Ceciliei Felmeri vizează de altfel în subsidiar forţa manipulativă a televiziunii, a cărei capacitate cinematografică de make believe, întărită de un carton cu „bazat pe evenimente reale”, îl subjugă pe telespectator prin subţierea graniţelor dintre realitate şi ficţiune.
Acesta, convins de veridicitatea faptelor, se implică emoţional prin identificarea cu personajul sau cu situaţia de viaţă descrisă, întreg succesul emisiunii bazându-se pe această formă de empatie, semn că televiziunea fie se adaptează unui segment de piaţă îndobitocit, fie are şi ea un rol în îndobitocirea telespectatorilor. (de Oana Ghera)

Rebelion
România 2012
regie Matei Lucaci-Grunberg

Asemeni altor scurtmetraje studențești („Outrageously Disco”, „Mătăsari”, „Strung Love”), „Rebelion”, al lui Matei Lucaci- Grunberg, se autoîncurajează să experimenteze, apropiindu-se de genuri și subgenuri, tendință din ce în ce mai răspândită printre cineaștii români, luând în calcul și posibilitățile tehnologice rezonabil accesibile. În cazul de față, clasarea este simplă: comedie tip mockumentary, un subgen la modă în prezent, întâlnit mai ales în sitcom-urile americane („The Office”, „Parks and Recreation”, „Modern Family”).
Povestea din „Rebelion” gravitează în jurul lui Mihai, un tip care dă o petrecere de „sfânta sărbătoare” a Revelionului, unde invită oameni care îi sunt mai mult sau mai puțin prieteni. Personajele sunt intenționat unidimensionale, fiind foarte ușor de identificat bufonul, hipsterii, mucalitul, fata de oraș, ipohondra, aghiotantul, oile negre (și un singur exemplu de luciditate).
Tipologiile sunt bine delimitate şi, de dragul manifestării acestor tipologii, apar diverse conflicte amuzante, care decurg tocmai din
încăpățânarea de a nu se adapta la anumite situații. Personajele pot susține corect aceste conflicte tocmai pentru că sunt construite în jurul câtorva reguli de bază ale mockumentary-ului: în primul rând, personajele se iau foarte în serios (chiar și în cazul lui Mihai, care se autoproclamă bufonul grupului), fiind foarte bine ancorate în propria realitate și în discursurile lor, care le subliniază găselnițele, umorul și caracterul uman. În al doilea rând, oricât de ridicole ar fi lucrurile pe care le spun, personajele nu sunt ridicole pentru că sunt portretizate într-o lumină caldă, ci sunt bine intenționate, amuzante, iar spectatorul se poate identifica cu ele. Filmul este realizat în cheia dinamică a mockumentary-ului, cu interviuri tip talking-heads și pasaje de cinéma vérité filmate din mână, care întrețin mirajul de documentar. Interviurile subliniază ironia juxtapunerii dintre realitate și percepția oblică a personajelor asupra a ceea ce se întâmplă, excepțiile fiind rare (poate doar în cazul lui Daniel, exemplul de luciditate anterior menționat).
„Rebelion” pare puternic influențat în special de versiunea americană a serialului „The Office”, atât la nivelul anumitor poante, cât și prin gag-ul vizual de la final (poza de grup). Dacă această influență este asumată, este și binevenită, mai ales în contextul unui film studențesc, care poate fi considerat a fi grefat cu oarecare succes un subgen de comedie încă timid în peisajul românesc. (de Ioana Moraru)

Reuniune de familie
România 2012
regie Florina Dumitrache

O alegere extrem de bună pentru un film studențesc, pentru resursele și pentru amplitudinea narativă pe care o poate dezvolta un film de acest tip într-o singură locație, „Reuniune de familie” nu e chiar o poveste, ci un fel de exercițiu de platou adaptat, prin scenariu și decor, pentru a avea adâncime și la propriu și la figurat, deși acțiunea se petrece doar în baia unui apartament.
Sorin, un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani, petrece Crăciunul împreună cu fiul său și cu familia fostei soții. În timpul mesei festive organizate de fosta soție și fosta soacră, Sorin se închide în baie, provocând nedumerirea unora, grija și nervii altora. Așadar, începând cu fosta parteneră de viață, continuând cu unii dintre musafiri și terminând cu fiul său, personajele intră sau cel puțin încearcă să intre în baie, dar bărbatul refuză să dezvăluie motivul pentru care s-a baricadat. Printre toți cei progresiv enervați de Sorin, mai răsar și câțiva care chiar au nevoie să folosească toaleta, sau să scape din mulțimea festivă, precum femeia însărcinată a cărei companie este acceptată de bărbat.
Scurtmetrajul reușește să creeze gradat o atmosferă de tensiune, păstrând situația în limitele veridicității și ale dramei familiale, deși locul ales de personaj pentru izolare creează un anumit comic de situație. Tiparul clasic al casei pline de musafiri gălăgioși în preajma sărbătorilor este sugerat prin zgomote de fond care se intensifică de fiecare dată când un personaj deschide pe jumătate ușa de la baie.
Astfel, se obține concentrarea atenției pe acțiunea din interior, conștientizarea existenței unei acțiuni exterioare cu care nu se pierde contactul, întrucât cele două medii se întrepătrund prin interacțiunea personajelor cu Sorin. Replicile păstrează un echilibru, fiind suficiente cât să descrie personajele și conflictul, fără să releve totuși motivații clare, care ar fi necesitat noi descrieri, deci o dezvoltare a conflictului, ca într-un lanț al slăbiciunilor ce n-ar fi avut şanse de rezolvare într-un scurtmetraj. Centrul atenției fiind axat pe imposibilitatea lui Sorin de a-și controla starea de nervozitate, scurtele dueluri cu persoanele care încearcă să îl convingă să își părăsească „fortăreața” sunt suficiente pentru a da un sens inteligibil filmului.
„Reuniune de familie” are o miză interesantă prin încercarea de a vizualiza adevărata esență a unui eveniment, și anume proiecția ei asupra unuia dintre personajele care iau parte la eveniment. Vizualizarea se întâmplă cu ușa închisă, însă pariul regizoarei este câștigat din toate punctele de vedere. (de Bianca Bănică)

Shoot for the Moon
Spania 2011
regie Casandra Maclas Gago

„Shoot For The Moon” este o parodie care pleacă de la una dintre teoriile conspiraționiste dezvoltate în jurul faimoasei transmisiuni televizate a moon landing-ului, teorie conform căreia aselenizarea echipajul Apollo 13 şi pasul istoric al lui Neil Armstrong pe Lună au fost filmate la Hollywood, suprafaţa Lunii nefiind decât un amestec de decor şi efecte speciale atribuite autorului „Odiseei Spaţiale”, Stanley Kubrick.
Scurtmetrajul, filmat într-o manieră documentaristă cu o imagine uşor desaturată à la anii’ 60, ficționalizează presupusa filmare, povestind problemele întâmpinate de regizor în încercarea de a-şi duce misiunea la bun sfârşit. Are de înfruntat o adunătură de imbecili care nu îi înţeleg viziunea, agenţii CIA suflându-i în ceafă, spionul sovietic infiltrat în echipă care râde de situaţie şi doi actori „de metodă” cu un ego prea mare pentru a se limita la convenţiile newsreel-ului pe care îl au de realizat. Însă marea problemă a regizorului nu este că trebuie să facă dintr-o realitate fictivă ceva nu doar credibil, ci chiar imposibil de deconspirat; ceea ce îl obsedează este găsirea unei fraze de neuitat care să concentreze importanţa istorică a momentului şi să impresioneze publicul. În esenţă, „un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire” sau diferenţa dintre un simplu reportaj şi propagandă. Regizoarea spaniolă îmbracă aceste idei în învelişul unei parodii ca la carte cu personaje caricaturizate, clişee împrumutate din filme cu spioni şi/sau agenţi CIA (costume negre, ochelari de soare întunecaţi, comunistul grăsuţ care râde tâmp, cam ca ambasadorul sovietic din „Doctor Strangelove”, actori cum altfel decât egocentrişti ș.a.m.d) şi un final perfect pentru teoria conspiraționistă de la care pleacă filmul: regizorul şi membrii echipei de filmare stând în spatele limuzinei, cu pistoalele agenţilor sub acoperire ai CIA îndreptate spre ei, semn că toate urmele vor fi fost şterse. (de Oana Ghera)

Articole publicate în Film Menu #17

Alte articole Film Menu:

[Interviu]: Corneliu Porumboiu

[Review]: Argo

[Eseu]: „The Artist” și „Tabu” sau ce se poate face cu trecutul

[Profil]: Agnes Varda

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s