Vincent  Gallo

[I Wrote This Song for the Boy Vincent Gallo]

I Wrote this Song for the Boy Vincent Gallo

 


 

de Roxana Coţovanu

 

Dragă Vinnie,

În copilăria deloc roz petrecută în Buffalo singurele bucurii la care aveai acces erau muzica şi fetele frumoase pe care nu te mai săturai să le priveşti; primul disc cumpărat a fost „Sergeant Pepper’s Lonely Hearts Club Band” al Beatleşilor, iar primele fete… ah, dar cine mai ţine socoteala. Cu New York-ul atât de aproape, ecouri din No Wave-ul care-şi făcea de cap în acei ani ajungeau uşor până la tine; atât de uşor încât te-au făcut să înveţi să zdrăngăni la chitară şi să înfiinţezi vreo trei trupe cu care să repeţi prin garaje.

La 16 ani, cu 22 de dolari în buzunar, îţi împachetezi tot ce poţi să posezi la o asemenea vârstă (adică un geamantan plin de nimicuri care mai mult te incomodează) şi pleci în efervescentul New York care te atrage ca un magnet. Imediat îl întâlneşti pe Jean-Michel Basquiat –  încă pe atunci nedescoperitul artist vizual, cu care înfiinţezi (din nou) o trupă – GRAY, care, în urma câtorva concerte, pare să promită numai lucruri de bine; prietenia cu Basquiat e întărită de interesul comun pentru pictură (de care te-ai apucat şi tu, dacă tot ai aterizat în centrul lumii vizuale), dar relaţiile dintre voi, cât şi trupa, se destramă când, în scurt timp, el devine protejatul preferat al lui Andy Warhol, ajunge primul artist de origine africană apreciat la nivel internaţional şi milionar peste noapte. Situaţie de care ai comentat mai târziu, nu fără urmă de ranchiună: „Câteodată e bine să fii negru”. Tu ţi-ai făcut loc ceva mai greu în lumea bună a Manhattan-ului acelor timpuri (primele expoziţii cu picturile tale au avut loc mai târziu, mai exact în perioada în care puteai fi văzut mai mereu în prezenţa unei faimoase comerciante de opere de artă), mai întâi ai fost nevoit să te descurci cum ai putut –, fie masturbându-te în faţa oricui era dispus să-ţi dea 10 dolari, fie pozând ca model.

Muzică continui să faci până în ziua de azi: în prezent cânţi cu Eric Erlandson (cofondatorul Hole) în RRIICCEE, colaborare care se bazează numai pe improvizaţie. Ai mai avut şi o trupă cu Lukas Haas (Bunny), o perioadă rap (pe care nu pot să mi-o explic), iar ocazional cânţi cu Yoko Ono şi fiul ei Sean Lennon, cu veteranul Jim O’Rourke sau cu prietenul tău John Frusciante.

Dar cele mai interesante bucăţi muzicale le-ai compus de unul singur; din păcate, nu foarte multă lume le cunoaşte – eşti mai celebru pentru bârfele şi vorbele veninoase cu care arunci într-aiurea. Sunt piese de o simplitate dezarmantă, delicate şi subtile, contrastând puternic cu masca nesuferită pe care o afişezi. Albumul „When”[1], minimalist – făcut din câteva acorduri de chitară şi ceva influenţe jazz şi lounge, l-am ascultat în buclă până când linia melodică din „I Wrote this Song for the Girl Paris Hilton” mi s-a lipit de timpane iar cele câteva versuri (cântate într-un falseto de care nu-mi puteam închipui că eşti în stare) din „Honey Bunny” sau din „Laura” au prins nişte rădăcini bine înfipte undeva în mintea mea.

Dragă Vinnie,

Mi-ai sărit în ochi încă de când vedeam pentru prima oară ,,Arizona Dream”[2] – erai vărul lui Johnny Depp, vorbeai prea mult (ca de obicei) şi reproduceai  cu pasiune secvenţe întregi din „North by Northwest”[3], „Raging Bull”[4] şi „The Godfather”[5]; acum ai ajuns să fii protagonistul în cel mai recent film al lui Coppola[6] – rol pe care, de altfel, îl duci la capăt mai mult decât onorabil, chiar dacă filmul e plin de cusururi. Uneori mai poţi fi zărit în filme mainstream (spre exemplu, în „Goodfellas”[7]), admirat în comedii cult care adună mulţimi de entuziaşti („Palookaville”[8]), dar specialitatea ta rămâne prin excelenţă filmul independent.

De-a lungul timpului joci în mai multe pelicule semnate Claire Denis – care-ţi dau ocazia să faci nişte roluri bune; între noi fie spus, colaborarea cu ea pare să fie cea mai lungă relaţie – fie profesională sau nu – cu o persoană de sex opus.

Dar nu te rezumi doar la actorie – încă din ’86 regizezi şi te regizezi (în) două scurtmetraje  –  „The  Gunlover” şi „If You Feel Froggy, Jump”, iar mai târziu faci şi câteva videoclipuri; două dintre ele pentru Frusciante – care vede corespondenţe între muzica lui şi imaginile tale la toate nivelurile posibile.

Primul lungmetraj scris, regizat, cu muzică compusă de tine pe coloana sonoră şi cu tine ca protagonist – „Buffallo ’66” – îl faci în 1998; îţi iese un film semi-autobiografic care poate sta liniştit într-un top al celor mai bune producţii independente americane din ultimii douăzeci de ani. Iei chipul lui Billy Brown (sau, mai bine zis, el îl ia pe-al tău) şi, proaspăt ieşit din închisoare, obligi prima tânără peste care dai (Christina Ricci) să joace rolul de soţie fericită în faţa părinţilor tăi ca să-i convingi că ai ajuns un om împlinit; părinţi (Ben Gazzara şi Angelica Huston) cărora, orice le-ai face, tot nu le-ar păsa în vreun fel de ce ţi se întâmplă. Fata, în schimb, devine ea însăşi interesată de persoana ta; mai rămâne doar să scapi de demonii tăi interiori – de traumele refulate din copilărie şi adolescenţă cât şi de tulburătoarele relaţii fracturate cu părinţii – ca, în sfârşit, să fie bine.

Foloseşti aici şi cadre fixe şi largi, şi inserturi şi tăieturi à la Godard, şi imagini care par înregistrate de amatori – tot ce e nevoie ca să scoţi la suprafaţă câte unul din multiplele straturi ale lui Billy Brown, personaj a cărui esenţă de lup singuratic pare că-mi scapă întotdeauna.

Pentru cel de-al doilea film al tău, „The Brown Bunny”[9] faci din nou pe omul orchestră (ba chiar mai ceva) – îl scrii, produci, regizezi, filmezi, montezi şi, bineînţeles, joci rolul principal. Într-o variantă în lucru mult prea lungită îl trimiţi la Cannes în competiţia oficială; nu e deloc bine primit, ba chiar criticul american Roger Ebert îl numeşte cel mai prost film din istoria festivalului. Urmează celebrul acid schimb de replici care culminează cu momentul în care îi doreşti lui Ebert un cancer de toată frumuseţea. Când devine public faptul că fusese diagnosticat de curând cu această boală, nu ştii cum să o mai dregi; îngropaţi securea după ce Ebert vede varianta finală a filmului îmbunătăţită considerabil datorită unui montaj drastic  şi… chiar îi place.

În „The Brown Bunny” îmi arăţi drumuri interminabile prin parbrizul murdar al unei maşini care rulează, şosele care par să nu ducă nicăieri; uneori câte o rază de soare îmi intră în ochi, dar e în ordine – tu eşti la volan, tu pui muzica. Tu – adică Bud Clay, tipul care străbate America în lung şi-n lat în dubiţa lui pentru a participa la vreo cursă de motociclete, tipul care se emoţionează şi lăcrimează în faţa fetelor cu nume de flori pe care le întâlneşte în drumul lui, tipul bântuit de imaginea fostei prietene. Fostă prietenă (Chloë Sevigny) ce-şi face apariţia în camera de hotel pentru ca mult discutata secvenţă (care se mariază, în fond, cu restul filmului) să se poată întâmpla: scena de sex oral arătată făţiş, fără niciun trucaj – prilej de a-ţi arăta organele genitale şi de a scandaliza pe toată lumea. Răsturnarea/rezolvarea din final (flashback-urile), deşi neaşteptată şi justificată – e cam ridicolă, dacă stau să mă gândesc mai bine; dar această ultimă parte nu reuşeşte să-mi disipeze nicicum senzaţia de alienare care m-a invadat tot restul filmului tău experimental şi bântuitor.

Dragă Vinnie,

Actor, regizor, scenarist, muzician, pictor, manechin şi autoproclamat hustler – unii te văd ca pe un fel de spirit renascentist al vremurilor noastre; alţii te consideră doar un egocentric-narcisist-arogant-deloc-talentat; eu scriu pseudo-epistole care nu ajung niciodată la destinaţie şi mă gândesc că adevărul trebuie să fie (cum altfel?) undeva pe la jumătatea drumului, undeva între imaginea starului care-şi pune la bătaie pe site-ul oficial mostre de spermă în schimbul unui milion de dolari şi imaginea bipolarului Billy Brown care, în agresivitatea lui, tânjeşte continuu după afecţiune.


[1] „When”, Warp Records, 2001

[2] „Arizona Dream”, regia Emir Kusturica, 1996

[3] „La nord, prin nord-vest”, regia Alfred Hitchcock, 1959

[4] „Taurul furios”, regia Martin Scorsese, 1980

[5] „Naşul”, regia Francis Ford Coppola, 1974

[6] „Tetro”, regia Francis Ford Coppola, 2009

[7] „Băieţi buni”, regia Martin Scorsese, 1990

[8] „Palookaville”, regia Alan Taylor, 1995

[9] „Iepuraşul cafeniu”, 2003

 

(articol publicat in numarul al 4-lea al Film Menu / februarie 2010)

 

Alte eseuri Film Menu:

Câteva nedumeriri ale lui Radu Jude

Betty Boop – sex-appeal şi cerneală
Pledoaria lui Jafar Panahi

 

Sondaj

Download Film Menu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s