[Profil] : Kenneth Anger

Cineclub Midnight Sessions Kenneth Anger

[Kenneth] ANGER!

 –  de ce e cunoştinţă obligatorie în contracultura americană şi ce şanse ai să te loveşti de filmele lui pe vreo cale sau alta –

 

Kenneth Anger photo

 

de Simona Mantarlian

Când vine vorba de un tip pe numele lui de autor Anger,  te poţi aştepta ca, din ironie sau coincidenţă, filmele lui să atragă după sine câteva reacţii sinonime cu semnătura. Ceea ce este nu foarte departe de adevăr, dar nici aproape, fiindcă Anger nu asta îşi propune. Nu este departe de adevăr pentru că filmele lui au avut întotdeauna destule ingrediente neortodoxe cât să  scandalizeze o parte de audienţă, culminând cu momentul antologic când a ajuns în faţa Curţii Supreme din California cu „Scorpio Rising” (1964), acuzat de obscenitate, pentru ca tribunalul să declare pelicula în cauză drept artă.

Ce este adevărat în filmele lui Anger este cu atât mai greu de stabilit, iar credibilitatea acestora se susţine în mare parte pe incredibil. Anger asamblează pe bază de umor postmodern  referiri la ocultism,  american lifestyle, criminali în serie, religii, stiluri de viaţă şi orientări sexuale alternative, şi o grămadă de alte elemente care aduse laolaltă sunt capabile să şocheze prin etică şi vizual şi, pe lângă asta, să arate şocant de bine.

Nu a finalizat până acum vreun  lungmetraj, deşi a avut câteva proiecte în intenţie şi mai mult ca sigur reţeta pe care deja a descoperit-o şi îl prinde bine e un motiv suficient pentru a abandona ideea. Cu toate astea, şi-a consolidat impecabil statutul de legendă, prin filmele lui de avangardă, concentrate în formate scurte, low budget, anti-comerciale şi, nu în ultimul rând, prin seria lui incomodă de cărţi „Hollywood Babylon I şi II”. Dacă filmele nu au convins pe toată lumea că Anger e spaima Hollywoodului, cărţile au reuşit să-i provoace şi pe cei mai apatici. „Hollywood Babylon I” a fost publicată prima dată în 1965, banată imediat după, fără să mai fie reeditată până în 1975. Filmele îl fac suspect de a fi spiritist, satanist sau măcar vreun practicant ocazional de magie neagră, iar cărţile bazate pe acuzaţii la adresa iconurilor hollywoodiene, prin teorii halucinante ale conspiraţiei, îl fac fie nebun, fie rău intenţionat. Anger tratează în schimb toate legendele urbane pe care le stârneşte cu umor şi carismă, şi se strecoară printre zvonuri, întorcându-le pe toate în favoarea lui. În final, aura i se menţine de câteva decade în aceiaşi parametri hype, indiferent de câte schimbări s-au petrecut între timp pe plan artistic şi mental în rândul receptorilor.

Oricât sens (nu) ar avea, colajele lui vizuale, pun cap la cap imagini îndeajuns de intense, ritualice şi – intenţionat – tripante,  încât ar putea să fie pe bune. Asta nu pentru că îţi dau vreun sens de interpretare, ci pentru că spulberă orice speranţă de a pune întrebări care suportă răspuns, cu privire la ce se întâmplă. Şi spectator profan fiind (deci dacă nu eşti Aleister Crowley sau David Tibet ), vei da mai mult sens unor trimiteri criptice directe atunci când şansele de a-ţi fi explicate, per ansamblu, sunt evitate cu graţie şi obnubilate  cu succes – altfel spus, nici nu-ţi doreşti să înţelegi mai mult dincolo de ceea ce ţi se arată.

Anger garantează că actorii îşi joacă personajele în acelaşi climat suprarealist, lipsit de logică şi explicaţii. Când un actor pune întrebări stupide se dă totul peste cap şi  nu răspunsurile sunt cea mai bună idee –  pentru că ar fi inventate şi nici n-ar mai avea sens de la un punct – ci, mai bine, alt actor. Oamenii de care se înconjoară Anger, din fericire, nici nu ar pune astfel de probleme, majoritatea fiind scriitori, muzicieni, ocultişti, profeţi ai vremii, excentrici, boemi şi ciudaţi, toate acestea în diferite combinaţii. Nişte legende vii sunt chiar ei în realitate, nu foarte departe de ceea ce joacă pe ecran, iar punctele de pornire în construcţia poveştii se înrudesc bine cu modul lor de viaţă de „do what thou wilt”. Decorurile excentrice în care s-au desfăşurat unele filmări de interior sunt atât de convingătoare pentru că ciudaţii ăştia locuiesc de-a binelea acolo. Sunt reşedinţele lor personale, colecţiile şi obiectele printre care îşi desfăşoară ei existenţa de zi cu zi.

Calităţile lui Anger de „enfant terrible”, precum şi cele ale anturajului controversat cu care se înconjoară / din care se inspiră, transpar la fel de bine din legenda creată în jurul lui, precum şi din felul în care îi sunt primite filmele; nu numai în felul în care sunt primite, ci şi în felul în care sunt, pur şi simplu. Negând din start ambiţia de a reproduce vreo realitate recognoscibilă, de a explica, de a folosi dialoguri, filmele lui Anger exploatează formatul atât de prielnic al avangardei artsy: filme scurte, muzică în contrapunct, cuvinte puţine, respectiv deloc, simboluri subtile peste simboluri manifeste şi asocieri neaşteptate. Spun nu scenariului şi structurilor fixe, convenţiilor fumate şi criteriilor tocite de a judeca şi critica un film. Încurajează obsesiile, interpretările şi, o dată cu ele, speculaţiile şi incertitudinea.

 

Începe ca la 4 iulie. Artificii.

 

Kenneth Anger  declară că a început să filmeze încă din primii ani ai adolescenţei, dar primele încercări s-au pierdut şi nu au cunoscut o audienţă publică. Îşi recunoaşte ca început de carieră cinematografică vârsta de 17 ani şi, o dată cu aceasta, primul lui scurtmetraj experimental, „Fireworks” („Artificii”, 1947). Atunci, numele se schimbă din Kenneth Anglemyer în trademarkul Anger cu care îşi va „ştampila” fiecare generic de acum încolo. Îşi foloseşte abia acum numele de scenă, dar susţine că l-a stabilit de când avea cinci ani.

Deşi avea 20 de ani când a avut loc prima proiecţie „Fireworks”, în ’47, a susţinut întotdeauna că filmul a fost realizat câţiva ani mai devreme. Chiar dacă  probabil îşi exagerează această trăsătură, inserând câţiva ani în minus, Anger era oricum  îndeajuns de precoce pentru un tânăr artist al sfârşitului de ani ’40. Bunica lui, artistă plastică la rândul ei, l-a purtat pe la expoziţii şi l-a familiarizat din timp cu avangarda europeană din film şi din celelalte arte vizuale.  De aici mai e un pas logic până când tânărul Anglemyer ia decizia simplă că el ar putea să fie versiunea americană a acestei avangarde. Adolescent fiind, a improvizat un club de proiecţii ale filmelor europene notabile până atunci şi a stabilit deja o audienţă elitistă, genul de oameni care urmau să aprecieze şi să înţeleagă şi primul lui scurtmetraj. „Fireworks” este un întreg delir suprarealist bazat pe fanteziile homoerotice ale unui tânăr care se visează sedus, violat apoi linşat artistic de un grup de marinari, totul petrecându-se în registrul simbolic şi non-cauzal al avangardei. Din abdomenul despicat, printre detaliile organice previzibile se găseşte un ceas care ticăie; apoi pomul de Crăciun şi artificiile de 4 iulie, simboluri ale micilor ritualuri care marchează viaţa familiei americane, apar şi ele fără prea mare legătură logică, dar asortate ironic cu întregul context. Deşi nu o arată, filmul este în totalitate homemade, realizat pe peliculă de 16 mm, o dată ce Anger a rămas singur acasă, părinţii fiind plecaţi la înmormântarea unui unchi. Povesteşte prin interviuri cum a dat afară toată mobila părinţilor, pentru a elibera set-ul, şi a avut noroc cu faptul că nu a plouat. Printre primii spectatori s-a numărat şi James Whale, regizorul britanic al „Frankenstein”-ului (1931). Anger s-a împrietenit repede cu majoritatea figurilor proeminente care au participat la proiecţii.  Printre spectatori nu s-au numărat, în schimb, părinţii lui.

 

Puce Moment

Doi ani mai târziu, şi patruzeci de ani înainte de MTV, Anger face o mutare care depăşea cu mult timpul respectiv, şi realizează un scurtmetraj care poate fi ascultat şi văzut de câteva ori pe zi sau de câteva ori la rând, ca un videoclip. Este vorba despre „Puce Moment” (1949), un film inspirat din fascinaţia şi interesul lui Anger pentru divele hollywoodiene din anii ’30 – ’40, şi vieţile lor secrete (remember „Hollywood Babylon”-ul menţionat mai devreme). Încă dinainte să publice cartea, s-a apucat de lucru pe scenariul acestul film care s-ar fi intitulat „Puce Women”. Ca fapt divers, „puce” este o nuanţă movalie de roşu, iar termenul provine de la francezul „purice”, pentru că nuanţele puricilor ar varia în limitele culorii acesteia. Anger era de părere că adevăratul film despre actriţele vremurilor decadente ale Hollywoodului se află dincolo de ecrane, în reşedinţele lor somptuase, izolate perfect de lume cu materiale strălucitoare, parfumuri, haine scumpe şi reveria bovarică derivată dintr-o astfel de splendidă izolare. Premisa de la care porneşte „Puce Moment” i-ar fi acordat material ideatic destul pentru a construi un lungmetraj şi chiar ăsta era  planul. Dar pentru o persoană atât de ieşită din convenţii cum era văzut Anger, proiectul – evident – nu a fost posibil.

Acest început de film care nu există  funcţionează foarte bine şi ca piesă obsesivă de sine stătătoare. Filmul se bazează pe o singură prezenţă umană, cea a Yvonnei Marquis. Strălucitoare şi radiantă, Yvonne, care era chiar verişoara lui Anger, şi-a intrat atât de bine în rolul de frumuseţe răpitoare, încât câţiva ani mai târziu a devenit, s-ar zice, amanta preşedintelui Mexicului, Lázaro Cárdenas, şi s-a mutat acolo. Muzica pe care se desfăşoară ritualul de înfrumuseţare al actriţei merită o atenţie specială. Iniţial coloana sonoră pentru acest moment era operă de Vivaldi, o alegere decentă, în nuanţă cu graţia cu care se învârte Yvonne prin lumea ei claustrofobică. Prin anii ’60, Anger a renunţat la coloana sonoră iniţială, în favoarea unui nou pretext de a construi mister şi controversă în jurul filmului. Nu că nu ar fi fost îndeajuns de special şi preţios, sau imaginile şi montajul n-ar fi fost de ajuns să facă din „Puce Moment” un videoclip Vivaldi, primul din istorie care ar fi reglat conturile dintre baroc şi Music Television. Dar noua coloană sonoră este din alt film decât Vivaldi, şi mult mai din filmul ăsta. Conţine două potenţiale hituri, genul de melodii pierdute veşnic printre elitişti, dar care au tot ce le trebuie pentru a stârni isterii în masă. Ambele sunt compuse de un prieten de-al lui Anger, pe nume Jonathan Halper. Jonathan Halper însă nu este nicăieri de găsit şi singurele melodii semnate vreodată cu numele lui sunt cele care se pot auzi pe fundalul „Puce Moment”, anume „Leaving My Old Life Behind” şi „I Am a Hermit”. Versurile se potrivesc ca o mănuşă de designer pe imaginile clipului, într-o fină ironie de contrapunct, înţelegătoare şi simpatizantă cu lumea Hollywood-ului decadent din anii de glorie şi strălucire. Spre exemplu,  „I Am a Hermit”  face sens foarte frumos şi intens în contextul mistico-psihedelic de monah despre care cântă băiatul ăsta apărut de nicăieri, Halper, cu o voce foarte Syd Barrett-ish şi o chitară lo-fi, psych-folk din altă lume pe fundal. Dar, mutând versurile şi descrierea în lumea izolată şi solitară a icon-urilor feminine de la Hollywood, vor suna cu mult mai izbitor şi profund versuri ca „Round by broken stream, here I make my home,/ There is no need for food/ I can live up air alone/ but first bring me flowers/ and put them by my side/, I live in another world/ and that is why I hide”. În genul ăsta de isihasm prin strălucire trăiau fetele răsfăţate ale Hollywood-ului, compensând înfometarea şi singurătatea prin frumuseţea luxoasă şi năucitoare de care se înconjurau, înfăşurate în lurex şi paiete. Singura versiune în care pot fi găsite cele două melodii este cea de pe film, abrazivă şi uzată, cel mai probabil şi singura variantă în care au fost imortalizate. În concluzie, mai mult decât un sample al unui film de avangardă inexistent, „Puce Moment” este un videoclip de avangardă al unui muzician care practic nu există.

 

Iepurele, luna, dieta pe bază de 50’s pop

În anii ’50 Anger se mută în Franţa, Paris, unde se va împrieteni repede cu Langlois şi cu artiştii europeni cu care împărtăşea aceleaşi rădăcini moderniste şi viziuni artsy îndrăzneţe, inclusiv Jean  Cocteau, el însuşi un admirator al scurtmetrajului lui Anger de debut, „Fireworks”. În perioada asta, Anger filmează „Rabbit’s Moon” (1950), o melodramă coregrafică şi teatrală, în decor alb incandescent versus nuanţe lăcuite de albastru închis. „Rabbit’s Moon” juxtapune personaje de commedia dell’arte – Harlequin, Columbina, Pierrot – cu mituri şi protocol kabuki şi un tragism al incomunicării în interfaţa disperată a pantomimei. Nu mă omor după dramatism poetizat la extrem şi explicitat demonstrativ, dar nici n-aş putea contesta frumuseţea impecabilă cu care ilustrează Anger starea asta în „Rabbit’s Moon”. Filmul a cunoscut mai multe versiuni de montaj, dar, ca şi în cazul scurtmetrajului precedent, retuşul final a constat în selecţia coloanei sonore – ocazie cu care Anger şi-a pus în practică din nou intuiţiile de DJ. Versiunea din ’72 cuprinde hit-uri din zona ’50s şi ’60s pop, precum „Bye Bye Baby” al lui Mary Wells şi The Capris cu „There’s a Moon Out Tonight”. O nouă gemă muzicală urmează să fie exploatată pentru cut-ul din ’79, de data asta este vorba despre trupa britanică A Raincoat cu un hit simpatic de o ciudăţenie incatalogabilă stilistic: „It Came in The Night”.

 

d’Este d’Artifice d’Anger

În 1953, Anger se mută în Italia, ocazie cu care realizează „Eaux d’artifice” (1953). Plănuia să îşi bazeze filmul pe povestea de secolul al şaisprezecelea a Cardinalul d’Este, un personaj de mare renume într-ale ocultismului şi depravării. Comparând rezultatul cu intenţia, „Eaux d’artifice” nu are nicio legătură cu planul iniţial, ci este un scurtmetraj chiar drăguţ – feeric, peisagistic, monumental şi abil în jocul cu proporţiile. Filmările au avut loc la Villa D’este, reşedinţa infamului personaj, şi pentru a face grădinile cu atât mai vaste şi copleşitoare, Anger a folosit o actriţă pitică. Este singura prezenţă umană din film, deci spectatorul îşi va păcăli percepţia spaţială fără să-şi dea seama, comparând cu dimensiunile actriţei întregul decor. Anger povesteşte că a descoperit actriţa la recomandarea lui Fellini, „he knew all these freaks”. „Eaux d’artifice”, ca expresie lexicală, nu există. Este un joc de cuvinte de la idiomul „Feu d’artifice”. Artificiile sunt, în mod logic, din foc, iar Anger declară că a vrut să recreeze artificiile în versiune acvatică. Locaţia nu putea fi mai potrivită pentru o astfel de propunere, având în vedere colecţia de fântâni din grădinile Villei D’Este.

Imediat după „Eaux d’artifice”, Anger trebuie să revină în America pentru înmormântarea mamei lui. Reînnoadă vechile prietenii, merge la petreceri şi baluri mascate şi inaugurează pleasure dome-ul. „Inauguration of the Pleasure Dome” (1954), experiment color de 38 minute,  deschide o nouă etapă în lucrările lui Anger. Le duce pe un teren spiritist presărat cu simboluri obscure, foarte permisiv şi hrănitor pentru tonalităţile suprarealiste cu care autorul lor s-a împăcat atât de bine până acum.

 

The Pleasure Dome

Titlurile de început, mai exact forma şi culorile lor, creditează filmul ca rezultat al influenţelor Art Nouveau de „fin de siecle”, perioadă numită şi „the yellow nineties” (de la o mie opt sute nouăzecişiceva), după „The Yellow Book”, revistă cheie a decadentismului „belle epoque”. Întâmplarea anecdotică despre care povesteşte Anger că a inspirat „Inauguration”-ul se leagă de un bal mascat organizat de Halloween de doi prieteni de-ai lui, Renate Druks şi Paul Mathies, şi un costum de Hecate (zeiţa greacă a vrăjitoriei) de care Anger a fost foarte mândru. Vom vedea imediat cât de mândru. Atmosfera colorată şi eclectică de la bal, suprapunerea babilonică de mitologii, de personalităţi abstracte, măşti şi croieli l-au inspirat pe Anger, cel deghizat în Hecate, să realizeze un film care prinde confuzia carnavalescă la volumul ei maxim. Cu puterile lui de vrăjitoare htoniană, Anger s-a prins că în faţa lui se găsesc şi actorii şi costumele şi poveştile viitorului film şi, printre altele, chiar filmul pe care vrea să-l facă. Astfel că a adunat decadenţii şi excentricii din încăpere şi le-a propus pe loc să se alăture proiectului. 

Puţin timp mai târziu s-a reluat petrecerea, de data asta pe bune şi pe film, acasă la Samson de Brier. Samson de Brier este peste tot în film, dispare dintr-un rol şi apare într-un altul, dar se menţine de fiecare dată în centrul de greutate al dicteului automat (ca să nu zic naraţiune pentru că nu este) şi pune mâna pe toate zeiţele. Se strecoară  prin mitologii îmbrăcând pe rând avataruri de Shiva, Osiris, Nero respectiv To Mega Therion-ul din mitologia Crowleyană, care începea să se revendice ca modă în rândul boemei americane. Până în punctul ăsta, clipurile lui Anger erau încercări, direcţii şi sugestii, însă cu greu se întrezărea o direcţie sistematică de autor. Dacă până acum fragmentele de delir by Anger erau intuiţii şi fantasme, „Pleasure Dome” – ul este o declaraţie  bine pusă la punct, despre cine este, ce-i în mintea lui, ce vede şi ce vrea să facă. Durează cât un mediu-metraj dar se percepe dilatat, poate şi pentru că nu respectă vreo structură a povestirii, fiind mai degrabă o hartă discontinuă într-o călătorie spirituală inconştientă.

Filmările s-au desfăşurat în casa lui de Brier, într-o ambianţă nehotărâtă în legătură cu natura ei de templu sau muzeu, costume stridente, şi feţe cunoscute machiate în culori saturate. Titlul de pe clachetă era (presupunem prin convenţie că exista o clachetă) „Inauguration of the Pleasure Dome”. Sursa de provenienţă a metaforei „pleasure dome” este poemul „Kubla Khan” al lui Coleridge. Filmul este atmosferic, pe măsura poemului. Rezultatul este  chill şi ritualic, maiestuos, halucinant şi colorat. Una din apariţiile feminine notabile este scriitoarea Anais Nin în rol de Astarte, zeiţă a Lunii. Poartă şi ea o parte din costumul de la petrecere (unde apăruse cu o colivie argintie în jurul capului), este expresivă şi îşi intră foarte bine în rol. Curtis Harrington, regizor de horroruri şi experimentale din aceeaşi perioadă, are o apariţie care îl citează pe somnambulul Cesare din „Cabinetul doctorului Caligari”, în joc, machiaj, stare şi vestimentaţie. Anger i-a dedicat acestui citat o întreagă secvenţă alb negru într-o filmare color. Adică o filmare color în care toate decorurile şi costumele sunt nonculori. Aici îşi face apariţia şi Anger îmbrăcat în costumul de vrăjitoare pe care l-a purtat la petrecerea de înainte. În afara acestui caz singular, filmul se desfăşoară într-un colorit lisergic, strident, cu accente neon. A adunat premii pe la festivalurile de artă şi avangardă şi a fost proiectat la Expo 58, Brussels. Un revival cult-izant a avut loc prin anii ’60, când filmul era studiat în universităţile americane care testau efectele psihedelicelor şi formele de artă adaptate acestora.

 

Scorpio Rising

De la manifestul mitologic şi anti-logic pe care îl pune la punct în „Pleasure Dome”, Anger îşi îndreaptă atenţia spre o altă dimensiune care i-ar putea provoca vânătoarea de stranietăţi, coincidenţe şi simboluri şoc. „Scorpio Rising” (1964) apare cam în acelaşi timp cu „Flaming Creatures” (1963) – ul lui Jack Smith, un alt regizor underground de avangardă, no budget şi foarte cult. Suntem însă departe de a identifica un spirit al vremii în materie de experimente vizionare, iar audienţa americană nu era pregătită în niciun caz de o debandadă neo-dadaistă, impudică, de o spiritualitate îndoielnică. Mai ales când filmul are insolenţa de a duce la extrem autoironia contraculturală.

Este un documentar-eseu, ceea ce sună destul de greu de controlat şi pus la cale într-o filmare pe peliculă. Înarmat cu o serie de idei şi un simţ fin al observaţiei, şi de data asta lipsit de scenariu, Anger pregăteşte „Scorpio Rising”.  Dar câteodată scenariile se impun chiar şi atunci când le eviţi pe cât posibil, iar demonstraţia merge atât de departe, încât în mod întâmplător filmul se termină într-o perfectă circularitate. Având în vedere că Scorpio este un motociclist dintr-un club de bikeri no name, şi că bikerii îşi decorează garajele cu mascote dotate cu craniu şi coasă (subliniază Anger că nu le-a pus acolo, doar i-au plăcut şi le-a pus în valoare), regula de trei simplă a filmului de ficţiune ar zice să vezi cum moare unul dintre ei la sfârşit. Întâmplarea face ca Anger să surprindă absolut neprogramat, pe peliculă un astfel de incident, în timpul cursei pentru care se pregăteşte protagonistul din „Scorpio Rising”.

În „Scorpio Rising”, Anger este influenţat de perioada pe care o petrece în Coney Island, o dată întors din Europa. Acolo cunoaşte din nou oameni reprezentativi pentru stilurile de viaţă contraculturale ale vremii şi se hotărăşte să redea atmosfera dintr-un club de bikeri, aşa cum o vede şi cum îl inspiră. Avem cel mai realist set-up pe care îl va aborda Anger vreodată, pentru că nu vine cu mai nimic în adaosul scenografiei care există deja în garajele, locuinţele şi la petrecerile clubului de motociclişti. Din imagine, încadraturi, şi detalii Anger face câteva trimiteri la Phisique Pictorial, „first all male all nude magazine”, care era revista unui prieten de-al lui. Mult mai interesant este însă modul în care surprinde vanitatea şi ritualismul felului în care băieţii îşi pun outfiturile la punct şi încă o dată, muzica pe care o selectează pentru fiecare secvenţă. În caz că vă întrebaţi cum a ajuns Bobby Vinton cu „Blue Velvet” prima dată într-un soundtrack, „Scorpio Rising” este răspunsul. Iar Lynch chiar îl citează pe Anger printre regizorii care l-au influenţat.

Spaţiile prin care se învârte filmul debordează de pop culture, ceea ce culminează cu dormitorul protagonistului, poreclit Scorpio, ticsit de Luckies, postere cu James Dean, Comic books, colaje şi pisici siameze. Honorable discharge from the US marines agăţat pe perete. James Dean rulează la tv-ul alb negru, ceea ce se consideră un moment fericit de coincidenţă, pentru că nu a fost sincronizat/ prestabilit vreun footage, dar a funcţionat foarte bine ca un citat spontan. Metamfetamine de la un prieten dintr-o fabrică din New Jersey într-o sticluţă. Articole despre un prieten care tocmai a avut un accident. Multe pisici, din nou – „it’s a kind of mental illness to have a lot of cats. People start with one cat and then they just sort of accumulate them”, comentează Anger. „The Last Journey to Jerusalem” footage, alternat cu instantanee din viaţa eroului. Montaj şmecher, erou, antierou construite în paralel. Nu poţi să zici care e limita dintre redat şi construit, dar e de bine în construcţia unui prototip supradimensionat şi cult. Mai surprinde o petrecere cu bikeri, unde lasă camera să observe neîntrerupt ce se petrece şi cum se petrece. Afterparty urmărit cu lumini portabile în biserica de lângă. Fusese deja vandalizată în repetate rânduri, dar nu mai funcţiona ca biserică, fiindcă urma să fie demolată. Bikeri petrecăreţi şi supăraţi pe societate cocoţaţi pe altare scandându-şi nemulţumirile. Cum îi numeşte şi Anger, „they were politically naive”.

 

Zap. You’re pregnant. That’s witchcraft. – a message from your demon brother.

„Invocation of My Demon Brother” (1969) e film de stare, anume starea lui Anger vizavi de războiul din Vietnam. Începe cu un albinos expus la lumină puternică (niciun albinos nu a fost expus la lumină puternică împotriva voinţei lui în acest film), ceea ce dă un efect de joc actoricesc autentic pe care Anger l-a găsit interesant. Sunt frânturi puse cap la cap să însumeze o metaforă, adunate din versiunea iniţială de „Lucifer Rising” (1972), unde Bobby Beausoleil îl joacă pe Lucifer. O bună parte din materialul „Lucifer Rising” iniţial, declara Anger, a fost furat de Beausoleil, bun prieten cu Anger, ulterior prins cu responsabilitaţile de familie (Familia Manson). Prins şi închis, cum era de aşteptat. Beusoleil apare în „Invocation” fumând dintr-un craniu miniatural transformat în pipă. Craniul trece de la Beausoleil la Lenore Kandel, scriitoare care a iscat ceva scandal cu lucrarea ei „The Love Book”.

Filmul conţine câteva ceremonii, documentaristice şi suprarealiste în stilul lui Anger, prea expresioniste pentru un documentar, prea atente la nefirescul din realitate pentru a le numi ficţiuni. Programul cuprinde: înmormântarea unei pisici (pisica lui Anger sau oricum, a cuiva din echipă, se cunoaşte foarte bine că au ţinut sincer la sărmanul animal), care a fost lovită de o maşină. Ceremonie de echinocţiu de toamnă în San Francisco. Astfel de ceremonii chiar aveau loc cu public, pe post de performance, nu public de credincioşi sau ezoterişti, ci pur şi simplu devoratorii de contracultură şi artă alternativă. Dacă ar fi existat vreun contact valabil pentru Dracul-în-persoană în lumea asta, Anger ar fi dat de el şi l-ar fi adus ca guest appearance la ceremonia de Echinocţiu. S-a mulţumit în schimb cu un icon de acelaşi impact în ochii şi minţile americanilor în prag de anii ’70. Deci l-a adus pe Anton Szandor la Vey, fondatorul Church of Satan, un personaj extrem de popular, cunoscut şi colorat în peisajul San Francisco-ului şaizecist.

Per total, filmul îţi ia ochii cu supraimpresiuni halucinogenice de inspiraţie LSD, lumini puternice, simetrii transparente şi aşa mai departe. Dacă îl vedeţi, fiţi cu ochii pe faza cu „zap, you’re pregnant, that’s witchcraft”.

 

Lucifer Rising. Take 2.

„Lucifer Rising”-ul din ’72 este a doua încercare de „LR”. După o ceartă cu Beausoleil, care a furat o parte din peliculă,  nu s-a mai ales nimic din primul film. În schimb, după ce Beausoleil a fost închis  în urma câtorva crime comise pentru Manson, s-a reîmprietenit cu Anger şi a compus alături de alţi 12 muzicieni adunaţi de prin închisoare o coloană sonoră cult şi ea, ca şi filmul, pentru al doilea „Lucifer Rising”.

Evident sau nu din felul în care sună titlul, „Lucifer Rising” este o nouă teză de-a subconştientului angerian pe marginea mitologiei lui Crowley, cu tot cu bazele egiptene ale acesteia. O parte din film a fost realizată în Egipt, în Carnac. Mai exact, cea despre Isis şi Osiris. Tipul care îl joacă pe Osiris era in mod coincident pasionat şi fascinat de moarte. Anger povesteşte asta despre el. Până la urmă chiar s-a sinucis, s-a împuşcat în cap. Momentele filmului sunt înşiruite sub forma unor viziuni pe care le are un preot de cult crowleyan. Robele pe care le poartă personajul în mintea căruia se petrec viziunile au fost create special pentru film şi sunt decorate în contraste vibrante, forme ascuţite, geometrie psihedelică în tradiţia culorilor stridente din „Pleasure Dome”.

Următoarea viziune o înfăţişează pe Marianne Faithfull pe post de Lilith, prin deşert, tristă şi îmbrăcată în nuanţe de gri. Anger declară că a ales-o pentru că era oricum tristă, în viaţa de zi cu zi, ca un fel de Lilith. DoP a fost Michael Cooper, visual artist care a făcut coperta pentru „Their Satanic Majesties Request” şi „Sgt. Pepper”. Jimmy Page are şi el o apariţie episodică şi ar fi trebuit să compună iniţial soundtrackul filmului, însă draftul lui de coloană sonoră avea o durată mult prea scurtă în comparaţie cu filmul şi refacerea acesteia a fost în repetate rânduri amânată. Şi astfel s-a ales Anger cu (sursă neconfirmată, wikipedia) singura coloană sonoră din istorie înregistrată într-o închisoare.

 

Lucifer Risen. Now what?

După „Lucifer Rising”, Anger a făcut o pauză, însă a revenit în ultimii ani cu câteva filme scurte care se iau de simboluri sacre ale lumii contemporane, ca Mickey Mouse şi aşa mai departe. Reţeta lui de filme scurte şi de impact, cu idei în loc de acţiune funcţionează şi acum la fel de bine ca acum câteva zeci de ani. Acum are vreo 80 de ani, dar umorul şi aciditatea le-a updatat în funcţie de undergroundul vremii. O parte din cei pe care i-a influenţat când erau tineri, ciudaţi şi la curent cu tot ce mişca prin underground, au ajuns celebri şi îl vorbesc de bine. Sunt oameni ca Lynch, Scorsese, Fassbinder şi Guy Maddin.  Ultimul context în care am descoperit un scurtmetraj de Anger este proiectul colectiv OneDreamRush, care include filme foarte scurte, de 42 de secunde, ale unor regizori ca Asia Argento, David Lynch, Gaspar Noe, Serghei Bodrov şi lista continuă. N-aş spune că alăturarea cu nume atât de rezonante în cultura de bază a unui cinefil îl face neapărat  mainstream, ci doar un nume devenit popular, cu timpul, în underground.

(articol publicat în numărul al 5-lea Film Menu / aprilie 2010)

 

Alte profiluri Film Menu:

Jean-Luc Godard

Jonas Mekas

Apichatpong Weerasethakul

Rainer Werner Fassbinder

Carlos Reygadas

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s