despuesdelucia2

[Review] : Después de Lucia

Después de Lucia

 

Mexico – Franţa 2012

Regie şi scenariu: Michel Franco

Imagine: Chuy Chávez

Montaj: Antonio Bribiesca

Sunet: Daniel Paredes Guerrero

Cu: Tessa Ia, Hernán Mendoza, Gonzalo Vega Jr.

 

despuesdelucia2

 

de Andra Petrescu

Lucia nu apare (fizic) în film, iar lipsa ei planează asupra evenimentelor ce se desfășoară mocnit în „Después de Lucia”. Numele ei e pomenit o dată sau de două ori în contextul unei discuţii despre cheltuielile pe care asiguratorul le poate oferi, printre care și câteva ședinţe de consiliere psihologică (refuzate, de altfel). Dar intuim despre Lucia că a fost mama Alejandrei și soţia lui Roberto. Și lipsa pare să fie aici un laitmotiv, înţelesurile cuvântului definind atât subiectul filmului, cât și construcţia lui. Că filmul vorbește despre hărţuire (tot mai des, online – cyberbullying) și despre agresiunile psihice și fizice la care adolescenţii sunt supuși de către colegii lor, e evident – și devine incomod și perfid în anumite momente. Dar ceea ce-l face și interesant e felul în care Michel Franco observă povestea.

Franco, aflat la al doilea lungmetraj, a debutat cu „Daniel & Ana” (2009), care urmărește – pas cu pas, fără modificări, așa cum anunţă la începutul filmului – cum doi fraţi, Daniel (16 ani) și Ana (20-22 de ani), sunt răpiţi din mașina lor, obligaţi să facă sex pentru un site pornografic, și eliberaţi câteva ore mai târziu. Pe regizorul mexican îl interesează mai puţin evenimentul dramatic în sine, căruia îi acordă câteva secvenţe într-un decor steril, și mai mult urmările psihice asupra celor doi fraţi: de ce e nevoie să schimbi caracterul și personalitatea unui om? Și, deși nu e deloc rău, „Daniel & Ana” nu reușește să ofere un spectacol al unei astfel de degradări; poate pentru că subiectul nu conţinea elementele necesare sau poate – mai degrabă – evenimentele (prea puţine) nu s-au adunat monoton și ritmic încât să devină insuportabile precum în „Después de Lucia”. Alejandra și Roberto, tatăl ei, într-o încercare de a începe o nouă viaţă, se mută în Mexico. Semnele suferinţei lor sunt arătate cu pudoare, surprinzând câteva discuţii incomode (ca cele despre asigurarea mașinii în care murise Lucia) sau cele în care Roberto izbucnește în plâns. Dar camera rămâne distantă tot timpul, iar naraţiunea discretă nu dezvăluie niciodată prea mult despre personaje – fie că e vorba despre Alejandra, Roberto sau colegii ei. Tatăl are probleme în a se acomoda noului stil de viaţă, e încă în doliu, dar fiica lui pare să se integreze ușor în noul colectiv. La scurt timp după sosirea ei la noua școală, Alejandra merge într-o excursie cu noii ei prieteni, unde se lasă filmată în timp ce face sex cu unul dintre băieţi. De aici, ceea ce urmează e simplu de imaginat: videoclipul e pus pe net, mesajele jignitoare încep să apară pe mobil, pe internet, la școală prin bileţele (în timpul orelor).

Violenţele împotriva Alejandrei se adună, una după alta, și escaladează în intensitate tocmai atunci când deja se obișnuise cu ce i se întâmplă. La început apar mesajele pe telefon, apoi apar înjurăturile la școală, apoi băieţii o hărţuiesc în toaletă, fetele o bat și îi taie părul – într-o încercare de defeminizare a fetei.

Alejandra nu are unde să fugă, și nici spectatorul nu are cum să-și ascundă privirea de cadrele lungi, statice, aproape claustrofobe, ale lui Michel Franco. Regizorul nu fragmentează prin montaj nimic, îl lasă pe spectator să-și direcţioneze singur privirea în imaginea arătată, numai că nimic nu-i relaxant; oriunde ar întoarce privirea, va fi agasat de un tip de violenţă: băiatul din prima bancă care asistă nesimţitor la ceea ce se petrece, sunetul râsetelor inumane sau al dialogului umilitor, comportamentul de turmă al liceenilor, Alejandra, în centrul imaginii, care se lasă agresată. Fiecare violenţă tolerată îi ia ceva. Fata se transformă pe nesimţite, de-a lungul filmului, dintr-o adolescentă feminină, isteaţă și independentă într-un fel de marionetă ușor manevrabilă, docilă.

Aproape de sfârșitul filmului, Alejandra merge într-o excursie cu școala. La hotel, colegele de cameră o închid în baie blocând ușa cu un dulap de haine. Aici, Michel Franco filmează petrecerea cu un cadru lung (nu l-am cronometrat, dar mi-a părut interminabil), ce cuprinde întreaga cameră: paturile așezate de-o parte și de alta a camerei, ușa de la baie în fundal, copiii ale căror mișcări descriu petrecere obișnuită de liceu, cu băuturi și ţigări strecurate pe ascuns; și din când în când, pe rând, fără ca nimeni să-și întrerupă activitatea pentru a observa măcar, câte un băiat dă la o parte dulapul, intră în baie, stă acolo ceva timp, iese, blochează ușa la loc și revine, vesel, la unul din grupurile din cameră.

(articol publicat în Film Menu #17 / ianuarie 2013)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

The Deep Blue Sea (Marea Britanie – SUA 2011, regia Terence Davies)

Laurence Anyways (Canada – Franţa 2012, regia Xavier Dolan)

Paradies liebe (Austria – Germania – Franța 2012, regia Ulrich Seidl)

Amour (Franţa – Germania – Austria 2012, regia Michael Haneke)

Post Tenebras Lux (Mexic – Franţa – Olanda – Germania 2012, regia Carlos Reygadas)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s