young-ross-mcelwee-20s

[Review] : Photographic Memory

Photographic Memory

SUA 2011

regie: Ross McElwee

scenariu: Marie-Emmanuelle Hartness, Ross McElwee

imagine: Ross McElwee

montaj: Sabrina Zanella-Foresi

distribuţie: Adrian McElwee, Ross McElwee

young-ross-mcelwee-20s

de Raluca Durbacă

Figură importantă a mișcării cinéma vérité din Statele Unite ale Americii, Ross McElwee lucrează la limita dintre cinéma vérité si jurnal cinematografic. Deși toate filmele sale conțin elemente autobiografice, Ross McElwee nu-și documentează propria biografie, ci se folosește de fragmente din viața personală pentru a explora diferite teme ce depășesc granițele sinelui; și o face, bineînțeles, dintr-un unghi subiectiv asumat. Cinemaul lui Ross McElwee este unul introspectiv, autoreflexiv și autoreferențial, cu puternice accente melancolice, așa cum este de așteptat în cazul filmelor care privesc în trecutul îndepărtat sau apropiat, personal sau nu. Totul este la vedere. Subiecții sunt întotdeauna propria sa familie, iar materialul filmat este folosit, indiferent de cât de (ne)flatant ar fi. Accidentele de la filmare nu sunt ascunse, chiar dacă acestea înseamnă sunet lipsă sau imagine neclară. Interesant este însă faptul că de multe ori, perspectiva autorului vine de pe niveluri temporale diferite. Există o perspectivă a autorului înregistrată în momentul unei filmări, peste care se adaugă comentariul autorului asupra propriei sale perspective, înregistrat în trecutul apropiat, peste care se adaugă perspectiva autorului (sub formă de comentariu) din momentul montării filmului. De aceea, filmele lui Ross McElwee devin de cele mai multe ori reflecții retrospective asupra propriilor niveluri de conștiință.

„Photographic Memory”, cel mai recent documentar al său, este o odisee autobiografică ce examinează modalitatea în care ne raportăm la trecut prin intermediul imaginilor, fie ele mișcate sau nemișcate.

Ajuns la vârsta de 65 de ani, Ross McElwee privește cu îngrijorare relația din ce în ce mai deteriorată pe care o are cu fiul său de 21 de ani, Adrian, care preferă o viață palpitantă pe Facebook, în detrimentul contactului uman. Pentru a înțelege cine este Adrian acum, McElwee decide că trebuie să înțeleagă cine era el pe vremea când avea 20 de ani și lucra în Franța ca ucenic al unui fotograf filozof pe nume Maurice. Și pentru că memoria e relativă (sau, mai bine spus, gradul de rememorare a individului este incomplet), se folosește de memoria palpabilă, fotografiile, pentru a face saltul temporal. Demersul său detectivistic nu-i aduce însă mult dorita perspectivă revelatoare asupra prezentului. În schimb, se vede nevoit să înfrunte propria sa melancolie declanșată de transformările pe care lumea memoriei palpabile (orășelul francez, Maurice, fosta prietenă a lui Ross, Maude) le-a suferit.

Nici privirea în trecutul apropiat nu pare să îi ofere o perspectivă mai clară. Pe tot parcursul călătoriei sale în Franța, discută zi de zi cu fiul său pe internet și reflectează asupra transformării radicale prin care pare să fi trecut Adrian – de la un băiețel pentru care peștii erau „surprizele oceanului”, la un tânăr recalcitrant. Dispunând de sute de ore de filmare cu fiul său încă de la naștere, selectează acele imagini care corespund cu propriile sale amintiri despre cine era Adrian la vârsta de 5 ani, cărora le opune imagini cu Adrian adolescent, filmate cu doar 2-3 ani în urmă. Decuparea realității în fragmente digerabile permite o analiză comparativă a trecutului cu prezentul, și, odată cu aceasta, facilitează înțelegerea lui.

Însă saltul cuantic existențial pe care McElwee îl face în trecut nu îi oferă răspunsurile pe care și le dorea în momentul începerii călătoriei. De fapt, nu îi oferă niciun fel de răspunsuri, ci, dimpotrivă, pare să adâncească și mai mult prăpastia dintre el și fiul său. Memoria, fie ea volatilă sau palpabilă, se dovedește a avea doar relevanță subiectivă, fiind supusă relativismului percepției. Tot ceea ce poate face cineastul american este să aibă răbdare și să lase prezentul să se desfășoare de la sine.

Problema pare însă să fie una de privire auctorială. La prima vedere, „Photographic Memory” atrage prin gradul de intimitate la care este expus spectatorul voyeur prin deschiderea pe care regizorul o arată față de biografia sa și a familiei sale. Ross McElwee însă psihologizează peste măsură, ghidând în mod constant atenția spectatorului, indicându-i asupra căror aspecte, din cele prezentate pe ecran ar trebui să reflecteze. Ceea ce rămâne în urmă este o perspectivă auctorială ermetică și pur subiectivă. Prin intermedierea pe care o face psihologizând, McElwee refuză de fapt să-i ofere spectatorului acces nemijlocit la propria sa biografie, prezentându-i în schimb reflecțiile sale retrospective asupra acesteia.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

 

Alte review-uri Film Menu:

Klip (Serbia 2012, regia Maja Milos)

Margaret (SUA 2011, regia Kenneth Lonergan)

Amour (Franţa–Germania–Austria 2012, regia Michael Haneke)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s