Dans-la-maison-Ernst-Umhauer-Fabrice-Luchini

[Review] : Dans la maison

Dans la maison

(În casă)

Franţa 2012

regie și scenariu: François Ozon

imagine: Jérôme Alméras

montaj: Laure Gardette

distribuţie: Fabrice Luchini, Ernst Umhauer, Kristin Scott Thomas, Emmanuelle Seigner

Dans-la-maison-Ernst-Umhauer-Fabrice-Luchini

de Andrei Luca

Una dintre direcțiile urmărite de François Ozon de-a lungul carierei sale este legată de atingerea unui soi de „superficialitate” de bună calitate, construită pe calapodul filmelor escapiste de gen. Inspirat de regizorii anilor ’40 care, la cerința marilor studiouri de la Hollywood, erau nevoiți să abordeze genuri cinematografice foarte diferite între ele, Ozon cultivă în mod voit și conștient acest tip de versatilitate, pe care o putem regăsi în filme precum „8 femmes” (2002), „Potiche” (2010), dar și în ultimul lui proiect, „Dans la maison”.

Ridicând problema legăturii dintre ficțiune și realitate, povestea evidențiază relația mentor – student dintre un profesor de franceză, Monsieur Germain (Fabrice Luchini), care și-a ratat șansa de a deveni scriitor, și un elev neobișnuit de talentat, Claude Garcia (Ernst Umhauer). Twist-ul acestei relații vine din faptul că textele pe care Claude i le predă profesorului sunt o relatare literaturizată, plină de ironie, a vizitelor pe care tânărul le face colegului său de clasă, Rapha Artole, pentru a-l ajuta pe acesta din urmă la matematică. Astfel, între profesor și elev se leagă o complicitate tacită, care devine din ce în ce mai vinovată pe măsură ce Claude pătrunde mai adânc în intimitatea familiei Artole. Așa cum însuși filmul o spune într- un schimb de replici, tânărul se transformă într-un fel de Șeherazada voyeuristă care spionează familia Artole pentru a oferi o poveste Sultanului Germain.

Încă din secvența de început, subtilitatea unor gesturi precum cel făcut de Germain la întâlnirea cu ceilalți colegi de catedră ne anunță că ceea ce privim este rezultatul muncii unui regizor antrenat în filme de artă: Germain dă să aplaude la finalul discursului de început de an al directorului, însă se oprește încurcat undeva la jumătatea gestului, realizând că are mâinile ocupate cu un croissant. Continuarea acestui moment de ezitare îl surprinde pe Germain ignorând aplauzele colegilor și plescăind cu poftă înainte de a mușca zdravăn din gustarea pe care cu câteva secunde în urmă o ținuse delicat într-un șervețel.

Pe parcusul filmului, pe măsură ce linia dintre ficțiune (textele lui Claude despre familia Artole) și realitatea efectivă se șterge, rolurile de mentor și elev devin interșanjabile. Fără să realizeze, lecțiile de scriere creativă și comentariile critice pe care Germain le face cu privire la eseurile tânărului se golesc de însemnătate, întrucât profesorul devine un simplu personaj al unui conflict mai mare pe care Claude îl regizează abil. Un exemplu în acest sens îl constituie secvența în care Germain citește un text care relatează sinuciderea lui Rapha Artole. Obișnuit ca relatările literaturizate ale lui Claude să aibă la bază fapte reale și bulversat de absența lui Rapha de la școală, profesorul află în urma unei sperieturi zdravene că elevul Artole lipsește nu pentru că s-ar fi sinucis, ci pentru că pur și simplu a răcit.

Dincolo de relațiile de putere care se stabilesc între personaje, perversitatea structurii narative de mai sus constă în faptul că, pe măsură ce creează suspansul specific oricărui thriller, îți și dezvăluie mecanismele care îl alcătuiesc și care îl țin pe spectator conectat la poveste. Sfaturile pe care Germain i le dă lui Claude în legătură cu textele sale, pentru a-l ajuta să scrie mai bine (cititorul trebuie pus sub presiune, el trebuie să se întrebe în fiecare punct al lecturii „ce urmează să se întâmple?”, personajul are încă de la început un scop, și pentru a-l atinge, el nu se luptă cu antagonistul, ci cu el însuși, cu o lipsă interioară pe care încearcă să o rezolve etc.) sunt un fel de invitație a lui François Ozon în propriul său laborator. Și după ce ai intrat și ai observat care sunt instrumentele cu ajutorul cărora regizorul combină abil un thriller ușurel, cu elemente de comedie, nu poți să nu constați că ești încă foarte prins și legat emoțional de poveste. „Dans la maison” este o foarte inteligentă și amuzantă formă de relaxare a minții.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Potiche (Franţa 2010, regia François Ozon)

The Master (SUA 2012, regia Paul Thomas Anderson)

Después de Lucia (Mexico – Franţa 2012, regia Michel Franco)

The Deep Blue Sea (Marea Britanie – SUA 2011, regia Terence Davies)

Da-reun na-ra-e-suh (În altă ţară) (Coreea de Sud 2012, regia Hong Sang-soo)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s