[Profil]: Wang Bing

WANG BING:
CURIOZITATEA STĂRUITOARE

images (2)

Născut în 1967 în regiunea Shaanxi din China, Wang Bing a absolvit Academia de Film din Beijing în 1999. A debutat în 2003 cu „Tiexi qu” („La vest de șine”) și a realizat mai multe filme documentare cu o lungime variabilă – între 50 de minute și 9 ore. Cel mai lung film al său, „Caiyou riji” („Petrol crud”), are 14 ore și a fost prezentat ca instalaţie la Festivalul de Film de la Rotterdam în 2008. În 2010. a regizat primul lungmetraj de ficţiune, „Wu ming zhe” („Șanţul”), cu care a participat la Festivalul de Film de la Veneţia. Are propria casă de producţie, Wang Bing Studios, și face parte din noua mișcare a filmului documentar independent din China, alături de cineaști ca Wu Wenguang, Zhao Dayong, Jiang Yue sau Chen Meng.

de Anca Buja

 

Intensitatea privirii

Uneori, călătorind cu trenul, te trezeşti trăgând cu ochiul la persoana care stă pe bancheta de vizavi. Nu te poţi abţine să nu o măsori din cap până-n picioare, să-i urmăreşti gesturile, faci tot felul de presupuneri în legătură cu telefonul pe care tocmai l-a primit, te amuză în momentul în care adoarme cu gura deschisă sau când mănâncă şi-i rămâne o fărâmitură în colţul gurii. Dacă la început intervine stânjeneala, după câteva ore petrecute în acelaşi compartiment, omul din faţa ta uită şi este, pur şi simplu. Felul în care Wang Bing îşi priveşte personajele are ceva în comun cu acest tip de curiozitate stăruitoare. Are plăcerea şi răbdarea de a le privi îndelung până când ceea ce au mai propriu iese la iveală. Originalitatea privirii lui constă tocmai în intensitatea cu care priveşte, în durată. Dacă stăruie, e aproape imposibil să nu survină acele mici momente de adevăr pe care le caută orice cineast preocupat de documentarul observaţional. Poziţionarea lui ca autor este aproape nulă, încearcă să-şi învingă tendinţa de a intermedia între subiect şi receptor. Anularea totală a autorului este ea însăşi un statement şi o dovadă de onestitate. Eliminarea autorului are loc, paradoxal, tocmai prin inserarea făţişă a lui în film. Dacă la început simţi prezenţa celui care filmează, îi auzi respiraţia, îi vezi umbra sau observi că oamenii au reacţie faţă de el, uneori chiar i se adresează, după un timp uiţi şi tu, odată cu personajele, şi ajungi să i te substitui, iar relaţionarea devine aproape directă. Singurul lucru care nu-ţi este îngăduit este acela de a te sustrage, de a-ţi întoarce privirea în momentul în care eşti privit la rândul tău, pentru că personajele se uită adeseori în camera de filmat şi te scrutează cu dezinvoltură.

 

 

Ti exi qui [1]

După ce a absolvit Academia de Film din Bejing, Wang Bing a împrumutat o cameră DV şi s-a dus în cartierul industrial din Shanyang, un oraş din nordul Chinei. A început să filmeze fără să-şi dea seama de amploarea pe care o va lua proiectul său, ghidat, după cum mărturiseşte, doar de intuiţie. Societatea chineză era într-o continuă schimbare şi s-a simţit atras de poveştile muncitorilor care lucrau la fabricile aflate în pragul falimentului. A trăit printre ei o perioadă de doi ani şi a filmat mai mult de trei sute de ore fără să aibă o structură clară în minte. La montaj, care a durat încă doi ani, şi-a structurat filmul, care a ajuns în final să aibă nouă ore, în trei părţi: „Rugină”, „Rămăşiţe”, „Șine”. Prima parte urmăreşte declinul câtorva dintre sutele de fabrici din acel cartier, fabrici care erau toate în aceeaşi situaţie, şi intrarea muncitorilor în şomaj. Cea de-a doua parte ne prezintă demolarea unui întreg cartier de case aflate în proprietatea fabricilor falimentate şi mutarea muncitorilor în apartamente de bloc. În partea a treia, descoperim poveştile puţinilor muncitori rămaşi, un pâlc de oameni care întreţin calea ferată internă a fabricilor şi mută resturile dintr-o parte în alta.

wang bing

(„Tiexi Qu”,2003)

Primul cadru din partea întâi a filmului este unul pur descriptiv – observi în ansamblu fabricile într-un peisaj de iarnă – şi funcţionează ca poziţionare spaţială şi temporală, împreună cu scurtele date istorice prezentate ulterior în câteva cartoane. Un traveling din tren te introduce apoi în acel spaţiu şi te obişnuieşte cu un anumit tip de durată. Peisajul dezolant al fabricilor luate în stăpânire de iarnă rimează cu felul în care oamenii încasează istoria, resemnat şi fără rumoare.

Stai ore întregi printre muncitorii care joacă cărţi, mănâncă, se ceartă, discută lucruri mărunte, se spală sau supraveghează utilajele imense. Turele se schimbă, oamenii se perindă prin faţa camerei cu o lejeritate incredibilă, ai acces la frânturi de poveşti, la jumătăţi de chipuri. Prospeţimea fiecărui cadru se datorează actanţilor, care nu par să fie deloc inhibaţi de prezenţa camerei. Ritmul montajului este adecvat curgerii timpului pentru acei oameni – atunci când curiozitatea e atrasă spre altceva, cadrul se schimbă. Uşurinţa cu care se trece de la o poveste la alta, aparent fără legătură, nu este deloc deranjantă pentru că pe toţi îi leagă aceeaşi soartă, sunt toţi nişte mici rotiţe din acelaşi angrenaj ruginit care e pe cale de a fi scos din folosinţă.

Wang Bing este interesat de naraţiunea care se scrie fără intervenţia autorului, de acele poveşti insulare, de micile accidente care se dovedesc a fi momente de adevăr. Un astfel de moment are loc, spre exemplu, în secvenţa pescuitului din partea întâi. Muncitorii, proaspăt şomeri, sunt internaţi toţi într-un spital unde li se curăţă sângele de chimicalele periculoase acumulate de-a lungul timpului, procedură care implică în schimb şi eliminarea mineralelor vitale din sânge. Nu par deloc afectaţi de ceea ce li se întâmplă şi se bucură ca nişte copii că se află toţi la un loc, într-un spaţiu care aminteşte de fabrica în care au lucrat, şi, pe deasupra, nu trebuie nici să muncească. Au tot timpul la dispoziţie: râd, se uită la filme porno, cântă şi nu pare să-i îngrijoreze în niciun fel ziua de mâine. Într-una dintre zilele petrecute la spital, câţiva se hotărăsc să meargă la pescuit pe un lac din apropiere. Unul dintre ei, cel mai determinat să prindă peşte, aflăm ulterior că s-a înecat în acel lac. În timp ce toată lumea e în sala de mese, corpul lui este cărat într-o pătură şi ascuns într-o magazie. Ca orice moarte, nu face decât să provoace un val de veselie absurdă în ceilalţi. Ei sunt vii, ce mai contează că viitorul e incert, trebuie să se bucure că trăiesc. Aceeaşi senzaţie copleşitoare o ai pe parcursul întregului film: oricât de mare ar fi tragedia prin care trec, oamenii ăştia ştiu să se bucure de viaţă şi unul de celălalt. Există un soi de solidaritate în faţa morţii, iar Wang Bing nu face decât să o consemneze.

Regizorul-operator este prezent în film, urmăreşte personajele în lumea lor şi se abţine să vorbească despre el, despre modul în care încasează cele întâmplate. Ai acces în acelaşi timp la travaliul lui ca observator, îl simţi fizic cum se zbate să surprindă ceva, să nu piardă vreun personaj. Grăbeşte pasul, i se aude respiraţia precipitată, nu acordă atenţie obiectivului aburit, plin de picături de ploaie sau de fulgi de zăpadă. Vrând să rămână fidel observaţiei, nu-l interesează limitările tehnice. Scharf-ul automat fuge adeseori spre alte zone din cadru, dincolo de zona de interes, dar momentul surprins are mai multă importanţă decât aceste probleme tehnice care fac parte din asumarea rolului de observator.

Wang Bing vrea să păstreze distanţa, atât în etapa filmării, cât şi în cea a montajului. Nu încearcă să clarifice, nu vrea să facă lucrurile mai inteligibile, ci le redă ca atare pentru a nu altera percepţia spectatorului. Nu foloseşte interviuri, voci explicative din off, minimul de informaţie necesar ni-l oferă prin cartoane. Bineînţeles, filmele sunt „un intermediar între viaţa mea şi cea a interlocutorului, (…) iar rezultatul acestei interacţiuni nu poate ţine loc de adevăr ”, afirmă regizorul într-un interviu. Rămân însă „micile poveşti”, de dragul cărora se poziţionează la distanţă şi îşi păstrează imparţialitatea. La filmare, decupează în aşa fel încât să poţi vedea nişte oameni manifestându-se într-un spaţiu care vorbeşte despre ei. La montaj, unde în general există tentaţia de a da un sens personal lucrurilor, el încearcă să nu facă asta, vrea să păstreze sensul inerent al evenimentelor. Nu are concluzii, interpretări sau comentarii proprii, se mulţumeşte cu observaţia.

 

De la mărturie[1] la ficţiune[2]

 

După „Tiexi qu” („La vest de şine”), în care a încercat să surprindă istoria în acţiune, Wang Bing aduce în faţa camerei un martor al unor evenimente tragice care-şi spune povestea. Doamna Fengming este supravieţuitoarea unora dintre cele mai crunte perioade maoiste din China, perioada Marelui Pas Înainte şi a Revoluţiei culturale. Fostă ziaristă, doamna Fengming şi-a pierdut soţul într-unul dintre lagărele de concentrare unde erau trimişi cei consideraţi „de dreapta” şi a fost ea însăşi persecutată din aceleaşi motive de-a lungul timpului.

Timp de trei ore, bătrâna povesteşte, stând pe canapea, cu faţa direct spre obiectiv. Istoria se rescrie chiar în faţa ochilor noştri, iar felul în care trăieşte fiecare amintire – redat prin expresii faciale, pauze sau inflexiuni ale vocii – nu are nevoie de nicio altă imagine drept cârjă. Este de ajuns să o priveşti povestind în camera aia întunecoasă în care trecerea timpului este marcată doar de faptul că afară se întunecă, iar figura doamnei Fengming abia se mai desluşeşte. Momentul în care se aprinde becul este puternic pentru că spectatorul s-a chinuit să se obişnuiască cu întunericul tot mai dens care crease un soi de intimitate propice mărturisirii, iar lumina gălbuie care inundă brusc încăperea pare să spulbere acea vrajă. Dar bătrâna îşi continuă nestingherită firul poveştii, adâncită cu totul în trecut.

fm-recent

(„He fengming”, 2007)

Wang Bing este preocupat, ca întotdeauna, să nu impună un mesaj, după cum mărturiseşte el însuşi într-un interviu. În acest film, regizorul, ca intermediar între subiect şi privitor, este eliminat uneori aproape în totalitate. Astfel, nu mai există niciun obstacol între povestea ei şi spectator. Ea ni se adresează direct, iar fluxul amintirii nu este întrerupt de vreo întrebare. Cu siguranţă, tot căutarea veridicităţii l-a determinat să nu folosească formula clasică de interviu la care se preta un astfel de documentar. Camera stă nemişcată şi înregistrează, se apropie de câteva ori de ea ca să-i putem privi mai bine chipul, dar, în rest, cadrul este larg pentru ca ochiul spectatorului să poată hoinări şi pe obiectele din jur care vorbesc despre ea. Acesta este şi rolul celor câteva cadre, de la începutul şi finalul filmului, în care o vedem plimbându-se prin casă, scriind la birou sau vorbind la telefon. Singurătatea care reiese din discursul ei este astfel fixată şi în imagini.”

Telefonul de la final te face să realizezi că asta e într-adevăr viaţa ei, că stă singură în acel apartament, cufundată doar în trecut, iar singurii oameni cu care interacţionază sunt supravieţuitorii acelor perioade. Prezenţa ei este un soi de amintire vie a perioadei tragice prin care a trecut China între anii ’50 şi ’70. Când nu vor mai fi oamenii ăştia, nici mărturiile lor nu vor mai exista, iar consemnarea lor este un act firesc.

Întrebat într-un interviu dacă are de gând să facă ficţiune, Wang Bing răspunde : „înainte de a face pasul spre lungmetraj de ficţiune, cred că e cel mai bine să privesc îndeaproape realitatea, iar pentru a face asta trebuie să mă observ cu atenţie pe mine însumi şi felul în care percep eu realitatea”. Plecând de la mărturii ale supravieţuitorilor, Wang Bing scrie ulterior un scenariu din revoltă, despre totalitarism şi supravieţuire, şi realizează primul său lungmetraj de ficţiune, „Șanţul”, în 2010. Filmul descrie viaţa într-un lagăr de concentrare din anii ’60. E foarte interesantă trecerea de la documentar la film de ficţiune realist. Tipul de privire este cel din documentare, dar mişcările camerei au acum o funcţie pur emoţională, mai mult decât una observaţională. Accentul cade mai mult pe modul cum se priveşte decât pe cel care priveşte, care la documentar era prezent printre actanţi.

Plecând de la un personaj colectiv, Wang Bing creionează câteva personaje care capătă pe parcursul filmului mai multă greutate, Lao Dong, condamnatul care moare, prietenul său, Xiao Li, şi soţia celui dintâi, care vine să-şi viziteze bărbatul, dar ajunge prea târziu. Povestea seamănă foarte bine cu cea a doamnei Fengming şi a soţului său. E interesantă paralela care se poate deschide aici între cele două tipuri de rescriere a istoriei, prin mărturia filmată sau prin ficţionalizarea unor poveşti reale. Scopul rămâne acelaşi şi este atins de ambele tipuri de cinema, dar prin mijloace diferite.

 

 

Caiyou riji[4]–  documentarul observaţional pur

Filmul-instalaţie ne prezintă în paisprezece ore, atât cât durează o zi de muncă, viaţa muncitorilor chinezi pe o platformă petrolieră aflată la o altitudine de aproape 4000 de metri. Undeva dincolo de lume, în afara timpului, singura legătură pe care aceştia o au cu exteriorul o reprezintă telefoanele mobile, televizorul şi radioul, care merge aproape tot timpul în vestiare. La Wang Bing, întotdeauna privirea se adecvează atmosferei. Aici camera este cel mai adesea statică, pare să capete ceva din fixitatea unui obiect. Regizorul priveşte îndelung, cu răbdare, iar când trece de la un subiect la altul, mişcările sunt foarte lente, de parcă ar fi cuprins şi el de starea de toropeală a personajelor datorată altitudinii. Taie doar ca să schimbe unghiul şi cadrele sunt hălci de timp real.

crude_oil

(„Caiyou riji”, 2008)

În vestiare sunt mereu câţiva oameni – întotdeauna unii vorbesc în şoaptă şi alţii dorm iepureşte pe băncile din jurul unor mese imense de metal pe care stau câteva termosuri de ceai şi câteva căciuli. Căciulile dispar, cănile sunt înlocuite de altele, la fel cum şi muncitorii şuşotesc, privesc în gol, adorm, se trezesc şi pleacă. Apoi sunt înlocuiţii de alţii care fac aceleaşi lucruri. De câte ori se deschide uşa, capetele se ridică bezmetice pentru câteva clipe. Locul privilegiat e cel de lângă caloriferul din colţul încăperii, cei care se aşează acolo adorm imediat. După o vreme, ajungi parcă să simţi şi tu, împreună cu ei, disconfortul combinat cu plăcerea moţăitului.

Chiar dacă în film nu există niciun fir narativ, se ţes mici naraţiuni pur observaţionale în jurul fiecărui personaj cu care te familiarizezi, dar pe care nu ajungi să-l cunoşti. Orice regizor ar fi tentat să creeze o poveste, să urmărească un personaj, dar Wang Bing îi urmăreşte pe fiecare în parte cu aceeaşi curiozitate şi distanţă. Căutarea începută în „La vest de şine”, care are totuşi o structură în trei părţi, legată de imparţialitate, este aici împinsă la extrem, acest film este observaţie pură. Singura intenţie structurală este cea de a înregistra o zi de muncă cu tot ce presupune ea.

O vizionare de paisprezece ore ar însemna un tur de forţă aproape inuman, de aceea Wang Bing a ales să prezinte filmul ca instalaţie. Contează, însă, prea puţin ambalajul, importantă este căutarea. Chiar dacă nu poate fi urmărit decât pe bucăţele, are însă o forţă, datorată vieţii care se întâmplă în faţa ochilor tăi, care te atrage precum un magnet şi, după un timp, simţi nevoia să te întorci la el. Dacă tu ai libertatea de a intra şi ieşi oricând din această lume, nu poţi decât să te gândeşti că oamenii ăştia sunt obligaţi să rămână, iar pentru ei fiecare zi este doar o repetiţie a celei anterioare. Durata capătă astfel un rol esenţial. Dacă eşti obligat să observi viaţa muncitorilor în timp real, ajungi să-i înţelegi cu adevărat pentru că trăieşti în timpul lor, iar sensul se creează de la sine, nu prin poveste, ci prin timp. Datoria regizorului de a crea o naraţiune şi de a livra sens spectatorului se anulează, sensul survine în timpul vizionării, atât pentru autor, cât şi pentru spectator.

De câteva ori camera iese afară, urmărind muncitorii, bineînţeles, şi ne dezvăluie peisajul sterp al unui platou de pe care se văd orizontul în toate părţile şi câteva barăci. După timpul petrecut în interioarele reci, cu huruitul constant al maşinăriilor, şuşotelile muncitorilor şi zumzetul radioului, golul acesta devine înspăimântător. Ajungi să descoperi apoi şi cum trăiesc. Într-o pauză de masă, într-una dintre barăci, stau ghemuiţi unii într-alţii câţiva muncitori care se uită la televizor. În partea dreaptă a cadrului se desluşesc imaginile de pe ecran. Camera stă fixă şi îi urmăreşte de undeva din dreptul unei uşi care se deschide uneori, când intră sau iese vreun muncitor, şi-i obturează. Nu se întâmplă mare lucru, dar momentul e foarte emoţionant pentru că le vezi reacţiile, fiecare încasează altfel filmul pe care-l privesc. Stările se schimbă pe chipurile lor, aşa cum se schimbă, într-un alt cadru, pe chipul unui muncitor care se odihneşte în vestiar ascultând muzică şi fredonând. Privirea lui hoinăreşte aiurea, iar mimica i se schimbă în funcţie de melodiile care se succed.

Cadrul lung, de aproximativ cinsprezece minute, cu luna plină de la finalul filmului, aminteşte de acest tip de privire contemplativă. Pare să fie un soi de mărturisire a autorului, chiar dacă funcţionează aparent ca unghi subiectiv al unuia dintre muncitorii care lucrează noaptea la o sondă. Acest cadru este interesant tocmai pentru că Wang Bing nu foloseşte niciodată unghiuri subiective şi parcă ar vrea să ne spună: eu aici asta am făcut, m-am uitat la oamenii ăştia, aşa cum te uiţi la lună – o contempli fascinat, fără să înţelegi mare lucru. Felul în care norii trec peste lună şi o obturează parţial, sau uneori total, este asemănător, spre exemplu, cu felul în care chipul tânărului care fredonează îi reflectă gândurile şi starea sufletească.

 

Tong dao[5]

În „Tong dao” („Omul fără nume”), un bărbat trăieşte în comuniune cu natura, undeva pe un câmp, într-o grotă. Nu are nimic, dar nici nu-i trebuie pentru că are timp. Cară pământ, rupe lemne, cultivă câteva legume şi porumb, găteşte şi mănâncă. Fiecare zi e la fel, îşi modifică activităţile doar în funcţie de anotimpuri. Nu contează sensul acţiunilor lui, care de cele mai multe ori ne rămâne străin, contează însă felul cum le săvârşeşte, cu răbdare. De undeva din apropiere se aude constant vuietul unei străzi şi uneori se văd în depărtare nişte case. Toate astea ne amintesc că acest om nu este o planetă izolată, ci face parte dintr-o societate care l-a refuzat sau pe care o refuză. Aparent un film anistoric, „Tong dao” („Omul fără nume”) tematizează istoria, prezentă doar prin sunet, vorbind despre o persoană care încearcă să i se sustragă.

Wang Bing pare să fie un soi de om fără nume în filmele sale, prezent mereu, dar încercând, pe cât posibil, să se sustragă, să modifice cât mai puţin cursul firesc al lucrurilor. Din această poziţie ne vorbeşte despre oameni, dincolo de problematica politică şi socială inerentă filmelor lui. Nu are nevoie de un discurs politic, „comentariul politic nu este unul dintre scopurile mele” – spune el -, pentru că traiul în societatea chineză geme de adevăruri istorice. Dacă evită să aibă un discurs politic, este totuşi interesat de istorie. „Dacă nu îţi cunoşti istoria, cred că nu poţi şti clar în ce direcţie va trebui să te îndrepţi în viitor”. Din perspectiva documentarului ca document istoric se evidenţiază patru direcţii în opera sa : istoria trăită, scrisă în direct, exemplul cel mai concludent fiind „La vest de şine”, care consemnează moartea industriei şi totodată a unui mod de trai; istoria ca mărturie înregistrată, în „Fengming”; istoria rescrisă printr-un film de ficţiune cu mijloace documentariste, în „Șanţul”; consecinţele istoriei – „Caiyou riji” („Petrol crud”) şi „Tong dao” („Omul fără nume”). Fiecare film este o nouă căutare şi un alt mod de abordare a cinematografului documentar. Chiar dacă lumea descrisă e aceeaşi, privirea e alta, iar forţa filmelor lui Wang Bing stă cu precădere în privire.

[1] „La vest de şine”, 2003

[2] „He Fengming” / „Fengming – memorii chineze”, 2007

[3] „Wu ming zhe” / „Șanţul”, 2010

[4] „Petrol crud”, 2008

[5]„Omul fără nume”, 2009)

(articol publicat în Film Menu#12)

Alte profiluri Film Menu:

Tsui Hark

Chantal Akerman

Raymond Depardon

Jia Zhangke

Claire Denis 

David Perlov

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s