Turn-off-the-lights

[Review] : Turn Off the Lights

Turn Off the Lights

România 2012

regie: Ivana Mladenovic

scenariu: Ivana Mladenovic, Bianca Oana

imagine: Luchian Iobanu, Claudiu Ciprian Popa

montaj: Ana Branea

sunet: Vlad Voinescu

distribuţie: Alexandru Mititelu, Papan Chilibar, Israila Jamir

Turn-off-the-lights

de Iulia Alexandra Voicu

Pentru documentarul său de debut, Ivana Mladenovic alege să se concentreze pe câteva personaje abia ieșite din închisoare, pe care le urmărește apoi și cărora încearcă să le afle poveștile. „Turn Off the Lights” abundă de emoție frustă, de la interacțiunea celor din fața camerei (care par obișnuiți cu ea, sunt spontani și degajați, ceea ce e un punct forte), până la contrastul traseelor personajelor urmărite – care pornesc în film din același loc, închisoarea.

Unul dintre primele momente marcante este cel de la ieșirea efectivă din închisoare: îmbrăcatul, bărbieritul, luatul la revedere de la tovarăși sau polițiști, primul contact cu libertatea. Deși pe Alex Mititelu nu îl așteaptă nimeni, el este un show-man instinctiv, face spectacol vorbind cu sine, sau cu polițiștii de la poartă. Nu numai că e bucuros să iasă, dar e extraordinar de încântat să le arate tuturor că e bucuros. Papanu este poate cel mai șocant prin liniștea care îl învăluie la ieșire: nu îl așteaptă nimeni și nici el nu știe ce să zică sau încotro să o ia. Cea mai grandioasă ieșire o are Versace, cu lăutari înarmați cu microfoane și instrumente de cântat, cu familia îmbrăcată de gală, chiuind și dansând, cu un copil îmbrăcat în frac care îi este pus în brațe de către rude – toate ornate cu dedicații personalizate și bani fâlfâind a bucurie. Ivana Mladenovic dă dovadă de o curiozitate naturală, fără a avea întrebări standard, clișeice, fără a-și privi personajele de sus. Realizatoarea pur și simplu încearcă să creioneze lumea acestor oameni, fără să facă parte dintre interogatorii care s-ar grăbi să îi includă automat într-o tagmă sau să îi judece. Stă departe de morală, ceea ce crește valoarea poveștilor revelate de ea.

Filmul este unul dintre demersurile documentare ce încearcă să deschidă spectatorul spre a accepta fără a judeca din start raportările acestor oameni la viață, la ce li se întâmplă, la ce îi atinge – la fel de valabile ca ale oricăruia dintre noi, până la urmă. E aproape emoționant să vezi cât de importanți sunt pentru un personaj bombastic ca Versace ochelarii de soare cu muzică (și nu cutia plină cu bijuterii de aur sau sutele de Euro din jurul lui) sau să-l vezi jonglând în mod naiv, ca la grădiniță, cu iubitele lui, asta în timp ce bunica și mama îl alintă încă și îi cresc fiul. Pe Mititelu e fascinant să îl observi cum îi vorbește vulgar iubitei doar ca să pară dur și extravagant în fața camerei, ca apoi să se analizeze singur prin declarații și prin raportarea la viața sa, pe care o ia ca atare de cele mai multe ori, fără a intenționa să și-o explice în vreun fel.

Poate că ar fi fost interesant ca regizoarea să meargă până la capăt cu fiecare poveste, pentru că, față de povestea lui Alex Mititelu, în care intră mai adânc, celelalte par trunchiate și puse mai ales pentru pitorescul lor, pentru efectul contrastant. Lui Mititelu îi lasă pauze de respiro, îl pune în mai multe tipuri de situații, cu mai multe persoane din viața lui, se ajunge chiar la momente în care el cere să se oprească filmarea, portretul lui devenind astfel mai complex.

Titlul este unul bine ales, sintagma apărând într-un crâmpei de discuție dintre Ivana și Alex Mititelu, aparținând unei secvențe puternice din film, în care regizoarea reușește să îl aducă într-un moment de seriozitate și de aparentă sinceritate cu el însuși, dar și cu ea. Este un moment care particularizează foarte bine acest personaj: el nu se vede defavorizat de soartă, de societate, ci se vede în plin control asupra vieții lui, deși de multe ori, prin acțiunile sale, îl vedem trăind de pe o zi pe alta. Iar asta particularizează cumva și acest documentar: e departe de clișeele cu pușcăriași cool și înțelepți care „cunosc viața cu adevărat” sau de chestiunile legate strict de integrarea socială a oamenilor care ies din închisoare. Camera e dinamică, încearcă să redea ca atare densitatea de întâmplări, cu accent pe personajele urmărite. Regizoarea nu se oprește la a arăta doar cadrele „curate“, ci le lasă și pe cele în care ea însăși intră în câmpul vizual al camerei, dacă acestea aduc ceva în plus portretelor. Ea are, de altfel, un rol important în dialog: e decisivă atitudinea pe care o are față de protagoniști, pentru că nuanțele acestora depind și de contextul legat de ea. Așa cum Agnès Varda nu-i privea pe oamenii care căutau prin gunoaie în „Les glaneurs et la glaneuse” („Culegătorii și culegătoarea”, 2000) prin prisma unor prejudecăți, la fel reușește și Ivana Mladenovic să îi cunoască, fără a-i categorisi, fără a se obliga să caute în viețile lor un mesaj sau vreo semnificație anume.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Despre oameni şi melci (România – Franţa 2012 regie Tudor Giurgiu)

După Dealuri (România – Franţa – Belgia 2012, regia Cristian Mungiu)

Toată lumea din familia noastră (România 2012, regia Radu Jude)

Visul lui Adalbert  (România 2011, regia Gabriel Achim)

După Revoluție (România 2010, regia Laurenţiu Calciu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s