killer-joe-mcconaughey

[ Review ] : Killer Joe

Killer Joe

SUA 2011

regie: William Friedkin

scenariu: Tracy Letts

imagine: Caleb Deschanel

montaj: Darrin Navarro

distribuţie: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Gina Gershon

killer-joe-mcconaughey

de Mihai Kolcsár

Deși în „The Exorcist” („Exorcistul”, 1973) subiectul a fost tratat literal, ideea unui demon interior sau a unei forţe de corupere care dă peste cap viaţa unor oameni se regăsește în mai multe filme de-ale lui William Friedkin. În „The French Connection” („Filiera franceză”, 1971), filmul care i-a adus premiul Oscar pentru regie, detectivul lui Gene Hackman este în esenţă un om moral, bântuit însă de o greșeală trecută ce a costat viaţa unui coleg și corupt de natura sa hedonistă. În „Bug” (2006), personajul lui Ashley Judd se află la capătul puterilor din cauza dispariţiei, cu ani în urmă, a fiului ei, iar când apare în viaţa ei bărbatul tăcut și cu privirea pătrunzătoare a lui Michael Shannon, femeia crede că a găsit o cale de salvare, dar devine evident tuturor, mai puţin ei, că bărbatul suferă de o paranoia gravă care încet, dar sigur, o acaparează și pe ea.

În „Killer Joe”, formula străinului care intră în viaţa protagoniștilor pentru a o întoarce pe dos este repetată, doar că de data asta majoritatea personajelor nu prezintă o șansă de corupere prea bogată, ele având deja o busolă morală dubioasă. Chris Smith (Emile Hirsch), un dealer de droguri de 22 de ani din Texas, trebuie să facă rost de șase mii de dolari pe care îi datorează unui mafiot. Împreună cu tatăl său, Ansel (Thomas Haden Church), plănuiește să o asasineze pe mama sa, care trăiește cu un alt bărbat, pentru a obţine asigurarea de viaţă în valoare de cincizeci de mii de dolari care ar reveni surorii mai mici a lui Chris, Dottie (Juno Temple), care trăiește într-o rulotă cu tatăl și cu noua soţie a acestuia. Cheia acestui plan este ucigașul Joe (Matthew McConaughey), un poliţist texan fără remușcări.

Membrii familiei Smith sunt stereotipuri de rednecks sudiști: needucaţi, mereu cu o bere în mână, depravaţi și în mare parte cam proști. Această familie disfuncţională (tatăl muncitor, îmbrăcat la maiou și mereu cu șapca pe cap, mama ușuratică, ce se chinuie să-și menţină aparenţa de femeie dorită, fiul bun de nimic implicat în activităţi ilegale și, desigur, fiica blondă, proastă și oarecum inocentă în ciuda formelor accentuate și a promiscuităţii) este dusă aproape până la nivelul de parodie, filmul în sine apropiindu-se adesea de comedia neagră, doar că Friedkin evită acest drum asigurându-se că violenţa abundentă nu atinge niciodată extrema în care devine absurdă, ci este dusă până la punctul în care încă rămâne oripilantă.

La prima întâlnire cu Joe, care are loc în rulota familiei, Chris nu reușește să ajungă la timp, singura care e acasă fiind Dottie. Între cei doi se observă o atracţie instantă – ea este fascinată de străinul înalt și chipeș care ucide oameni fără să clipească, el este dezarmat de inocenţa și de directeţea ei copilăroasă, aproape infantilă și în același timp e atras de sexualitatea ei copleșitoare. Iar când ucigașul află că angajatorii săi nu au bani să-i plătească avansul, soluţia este de a i-o lăsa pe Dottie drept garanţie, lucru care pare să-l deranjeze doar pe Chris care are atitudini conflictuale faţă de surioara sa, văzând-o atât ca pe un standard al purităţii, cât și ca pe un obiect dezirabil sexual.

Ca și „Bug”, filmul este adaptat după o piesă de teatru de Tracy Letts, scriitor în care Friedkin a găsit un egal în gândire. O paralelă între cele două filme nu poate fi ignorată, mai ales în relaţia Dottie-Joe care are ecouri din relaţia celor doi protagoniști din „Bug”. În ambele cazuri se naște o atracţie între doi oameni aflaţi în afara normelor societăţii, care nu par a avea multe în comun, dar care găsesc în celălalt complementaritatea de care au nevoie. Doar că acolo unde schizofrenia paranoidă a lui Michael Shannon este un abis care înghite și sufocă personajul lui Ashley Judd, aici Dottie nu se lasă coruptă de Joe din punct de vedere al personalităţii, chiar dacă i se supune sexual.

În viziunea regizorului, cei doi reprezintă extremele unui spectru moral pe care se regăsesc și celelalte personaje. Ansel, tatăl, se află pe la mijloc, el fiind naiv și lăsându-se condus cu ușurinţă în oricare dintre cele două direcţii. Soţia sa manipulatoare și adulteră se apropie de Joe, iar Chris, deși a pornit totul, se dovedește a avea fibră morală când este pregătit să-și sacrifice viaţa pentru a o ţine pe sora sa departe de Joe, doar că o face din motive egoiste. Și la fel ca în Biblie, unde îngerii care nu au participat la războiul dintre Iad și Rai au fost pedepsiţi, aceste trei personaje primesc pedepsele ce li se cuvin. Filmul se termină ambiguu când Dottie, sătulă de distrugerea din jurul ei, cade și ea pradă violenţei și începe să tragă în celelalte personaje, ultima secvenţă înfăţișând-o cu degetul pe trăgaciul unui pistol îndreptat spre Joe, care tocmai a aflat că va fi tată.

(articol publicat în Film Menu #17 / ianuarie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Alpeis (Grecia 2011, regia Giorgos Lanthimos)

Margaret (SUA 2011, regia Kenneth Lonergan)

Amour (Franţa-Germania-Austria 2012, regia Micheal Haneke)

Seven Psychopaths (Marea Britanie 2012, regia Martin McDonagh)

The Deep Blue Sea (Marea Britanie-SUA 2011, regia Terence Davies)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s