no03

[Review] : NO

NO

Chile 2012

regie: Pablo Larraín

scenariu: Pedro Peirano, Antonio Skármeta

imagine: Sergio Armstrong

montaj: Andrea Chignoli

sunet: Sebastian Marin

distribuţie: Gael García Bernal

no03

de Mihai Kolcsár

Al patrulea film al regizorului chilian Pablo Larraín abordează subiectul referendumului care a avut loc în Chile în 1988. După 15 ani sub dictatura juntei lui Augusto Pinochet Ugarte, dictatură făcută posibilă de o lovitură de stat, presiuni naționale și internaționale forțează guvernul să mimeze un proces democratic și să organizeze acest referendum pentru a lăsa poporul să decidă dacă vrea să trăiască mai departe sub dictator sau dacă vrea alegeri democratice. Timp de 27 de zile se acordă în fiecare seară câte 15 minute ambelor campanii electorale: DA, pentru Pinochet, dar, și mai important, NU, împotriva lui, lucru ce marchează un prim moment când opoziția își poate expune public și oficial opiniile.

Unghiul ales de Larraín pentru a prezenta această poveste este cel al lui Rene (Gael García Bernal), un director de advertising care a fost angajat de echipa NU. Când acesta intră în joc, observă că până în acel moment direcția aleasă de echipa de campanie era de a prezenta ororile administrației Pinochet – mii de oameni uciși, torturați, dispăruți. Rene consideră că această abordare este una care nu îi va duce nicăieri din moment ce telespectatorul de rând, care în mare parte este mulțumit cu viața sa, a reușit și până acum să ignore toate aceste lucruri. În schimb, el propune o campanie veselă (logoul este un NU sub un curcubeu), și folosește imagini și un montaj care imită reclamele americane pentru Coca-Cola sau McDonald’s din acea perioadă.

Filmul fiind bazat pe întâmplări adevărate relativ recente, producătorii au beneficiat nu doar de materialul original folosit în campanie, ci și de filmări ale evenimentelor făcute în acea perioadă. Între opțiunea de a le reproduce sau a le integra în film, regizorul a ales-o pe a doua, iar pentru a evita o discrepanță între materialul de atunci și cel filmat acum, și pentru a le introduce complet în diegeză, Larraín a decis să filmeze pe casete video SONY în formatul U-Matic care era folosit în acea perioadă. După cum spune și el într-un interviu acordat celor de la New York Times, îi displace când în filme de epocă ce folosesc imagini de arhivă se poate observa ușor diferența între cele două formate. Este aici, cred, interesant de notat că de aceeași problemă de discrepanță de formate s-a lovit și Radu Gabrea tot anul trecut, tot într-un film despre căderea unui dictator la finalul anilor ’80 „Trei zile până la Crăciun”, doar că soluția aleasă de Gabrea e diferită de cea a lui Larraín, și anume reconstituirea imaginilor de arhivă binecunoscute. Și cu toate că cineastul român nu a folosit imagini reale, docudrama sa nu a întâlnit vreun val de obiecții în privința distorsionării realității, așa cum a făcut-o filmul chilian. Asta nu înseamnă că Gabrea nu ar fi recurs la licențe artistice în crearea poveștii, dar la el măcar întregul este o ficțiune, o dramatizare a realității, pe când Larraín, după cum spune el însuși în interviul anterior menționat, joacă pe linia dintre documentar și ficțional, și, el integrând imaginile de arhivă în lucrarea sa, acestea în loc să dea un ton mai veridic filmului ajung să fie „corupte” de ficțiune, publicul nemaiputând discerne ce a fost de fapt și ce a fost inventat.

Pentru acest dans între cele două realități, regizorul a fost criticat de co-naționalii săi, care au simțit că filmul, care, de altfel, este primul ce tratează subiectul respectiv, a marginalizat rolul jucat de diverși politicieni și protestatari în punerea în funcțiune a referendumului și mobilizarea populației la vot, lasând să pară că întregul succes s-a datorat echipei de advertising a lui Rene. Și, într-adevăr, aceste lipsuri sunt resimțite și de un public străin, dar puterea filmului nu stă în evocarea trecutului, ci a prezentului – deși capacitatea de manipulare a echipei de campanie a fost exagerată, influența ei în formarea opiniei populare nu poate fi negată, iar în cei 25 de ani care au trecut de la evenimentele prezentate, astfel de tehnici manipulative au devenit mult mai subtile și mai bine implementate, permițând o influență a mass-media aproape necontrolată.

(articol publicat în Film Menu #18, aprilie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Ginger & Rosa (Marea Britanie–Danemarca–Canada–Croaţia 2012, regie Sally Potter)

The Master (SUA 2012, regie Paul Thomas Anderson)

Photographic Memory (SUA 2011, regie Ross McElwee)

Margaret (SUA 2011, regie Kenneth Lonergan)

The Deep Blue Sea (Marea Britanie – SUA 2011, regie Terence Davies)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s