vous-n-avez-encore-rien-vu-26-09-2012-1-g

[Review] : Vous n’avez encore rien vu

Vous n’avez encore rien vu

N-aţi văzut încă nimic

Franţa – Germania 2012

regie: Alain Resnais

scenariu: Laurent Herbier

imagine: Eric Gautier

montaj: Hervé de Luze, Sylvie Lager

distribuţie: Mathieu Amalric, Pierre Arditi, Sabine Azéma, Anne Consigny, Jean-noël Brouté, Anny Duperey, Lambert Wilson

vous-n-avez-encore-rien-vu-26-09-2012-1-g

de Andra Petrescu

„Vous n’avez encore rien vu”, adaptare după două piese de Jean Anouilh – „Eurydice” și „Cher Antoine ou l’amour raté” -, e o reîntoarcere a lui Alain Resnais la genul de structură narativă din „Hiroshima, mon amour” (1959) și „L’année dernière à Marienbad” (1961), în care cauzalitatea și legăturile dintre personaje sunt inexplicabile. Aici, legătura dintre personaje există și e inteligibilă (sunt foști colegi de teatru, au jucat împreună în două producții ale piesei „Eurydice”), dar nu se depășește acest nivel informațional, personajele nu sunt individualizate.

Principiile narative după care e construit „Vous n’avez encore rien vu” sunt artificii din mai multe puncte de vedere: provocarea întâlnirii actorilor sub pretextul decesului prietenului lor, pentru a asista nu la o interpretare a piesei de teatru, ci la o înregistrare a ei; actorii urmăresc montarea nouă a piesei, în care jucaseră și ei anterior, și din senin, la fel cum într-un musical personajele se pun pe cântat, încep să recite replicile; reacțiile personajelor par să fie impulsive și sensibile la un stimul exterior, surprinzând printr-o interpretare care dă impresia de autenticitate afectivă. Vizionarea materialului filmat nu provoacă amintiri concrete din realitatea imediată a personajelor, ci declanșează alter ego-uri, personaje pe care le-au reprezentat, cărora le creaseră un trecut imaginar, dar care le provocaseră niște emoții. Între personaje nu evoluează niciun fel de relație, portretele pe care ei le fac nu sunt susținute de cauzalitatea evenimentelor. În scenariu, de altfel, nu există întâmplări, ci doar un deces, citirea testamentului și vizionarea unui material filmat. Interpretările pe care actorii le oferă fac parte dintr-un alt prezent, sau dintr-o altă realitate.

Spațiul și timpul narațiunii se extind pe trei planuri. Unul este realitatea prezentă, cea în care personajele vin la citirea testamentului prietenului lor, dramaturgul Antoine d’Antha, al doilea este realitatea trupei care a înregistrat deja „Eurydice” într-o hală transformată în scenă de teatru, iar cel de-al treilea e planul în care personajele devin Orfeu, Eurydice, mama, tatăl, Maurice etc. Trecerea de la un plan la altul se face treptat, prin câteva tăieturi de montaj, de la piesa înregistrată la prim-planuri cu actorii care încep să recite replicile. De fapt, ei nu le recită, ci încep să le interpreteze, transformându-se în alte personaje, iar în momentul în care devin complet absorbiți de emoție, spațiul se schimbă ca prin minune (efecte speciale) în locul de care e nevoie – cafenea, dormitor, gară. E un spectacol al ghidușiilor pe care Resnais le închipuie, de la decoruri care apar și dispar (grație epocii digitale) la split-screen-uri care opun secvențe similare cu cele două cupluri Eurydice/Orfeu și un aspect vizual feeric, toate putând fi atribuite unei influențe Méliès, al cărui fan Resnais este. De altfel, spectacolul acesta de tip Méliès încadrează stillistic secvențele în care Sabine Azéma/Pierre Arditi (prima pereche Eurydice/Orfeu) și Anne Consigny/Lambert Wilson (cea de-a doua pereche) devin personajele din „Eurydice” – fiecare cuplu de actori a jucat în câte o reprezentație a piesei.

„Resnais știe totul despre frumusețe. Dar filmelor lui le lipsește tenacitatea și vigoarea, franchețea în abordare. Sunt cumva precaute, supraîncărcate și sintetice. Nu duc la capăt nici ideea, nici emoția care le inspiră, ceva ce arta mare trebuie să facă.” Susan Sontag îi reproșa lui Resnais, cu alte cuvinte, că filmele lui se rezumă la formă fără conținut, că sunt goale. Regizorul francez poate fi acuzat că exploatează frumuseți formale, dar fără un conținut profund. Frumusețea filmelor lui e conferită de spiritul ludic prin care reorganizează regulile narațiunii pentru a le plia după o perspectivă subiectivă, atemporală, a personajelor sau inerentă subiectului; de fapt, la el forma e într-o dependență directă cu subiectul. Ca regulă, îl interesează memoria și felul în care funcționează mintea umană, fragmentar, zice el, în cazul omului modern împărțit în mai multe activități simultane. Nu îl interesează amintirile, ci efectiv felul în care memoria funcționează atunci când înregistrează anumite evenimente reale sau imaginare.

Într-adevăr, Alain Resnais creează, în „Vous n’avez encore rien vu”, emoție pe ceva gol, dar nu găunos. Superficialitatea pe care își construiește personajele (fără trecut, fără legături de cauzalitate, fără a le face simpatice) nu e gratuită, ci e folosită drept contrast pentru emoția actorilor. Regizorul face din toate elementele, mai puțin din expresivitatea actorilor, un spectacol frumos, nemotivat, care arată că, deși stimulii pot fi falși, imaginari, emoția provocată e reală.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s