ginger-rosa

[Review] : Ginger & Rosa

Ginger & Rosa

Marea Britanie – Danemarca – Canada – Croaţia 2012

regie și scenariu: Sally Potter

imagine: Robbie Ryan

montaj: Anders Refn

distribuţie: Elle Fanning, Alice Englert, Christina Hendricks, Alessandro Nivola

ginger-rosa

de Andra Petrescu

„Ginger & Rosa” e – aproape – o poveste de iubire platonică între două fete a căror prietenie s-a născut când mamele lor, singure într-o cameră de spital, în timpul travaliului, și-au dat mâna. Acum, Ginger și Rosa fac totul împreună: fumează prima țigară, ies cu băieți, se sărută, citesc poezii, își strâmtează blugii stând amândouă într-o cadă plină cu apă, merg la ședințele activiștilor, merg la mare cu autostopul etc. La 17 ani, fetele sunt complice în aventura lor de a descoperi lumea. Dinamica relației pare să fie coordonată de Rosa, senzuală și telurică, și e evidentă din primul cadru cu cele două: stau pe o bancă, îmbrăcate în uniformele lor de școlărițe, cu fustițe și cămăși, Rosa îi trimite bezele (sau ceva apropiat de gestul acesta), Ginger îi răspunde ludic, dar neimplicat. Și cam așa e relația lor, Rosa propune și face, în timp ce Ginger o privește și o acceptă. Privirile astea ale lui Ginger nu sunt admirative, nici geloase, nici erotice/senzuale, ci sunt, pur și simplu, afectuoase, și e meritul lui Sally Potter, regizoarea filmului, că reușește să redea simplitatea, firescul unui sentiment a cărui imagine, din punct de vedere cultural, e deja încărcată de un dramatism exagerat. De fapt, subiectul filmului, care urmărește cumva deteriorarea prieteniei celor două fete, se derulează la limita dintre melodramă și dramă, evitând grațios senzaționalismul ieftin – ceea ce mi se pare greu într-o poveste în care o prietenie se strică din cauză că una dintre fete începe o relație cu tatăl celeilalte.

Acțiunea filmului se petrece la începutul anilor ’60, cu toată agitația lor, când existența bombei nucleare părea un pericol iminent de care omenirea trebuia salvată. Știrea o urmărește obsesiv pe Ginger, care simte o obligație să salveze lumea, spre mulțumirea tatălui ei, Roland, un scriitor/profesor pacifist, mai mult libertin decât liberal. Ginger e ginger (roșcată și energică), pe adevăratul ei nume (al personajului) Africa în onoarea semnificației culturale a acestui continent, e introspectivă și altruistă – Elle Fanning, care avea doar 13 ani în timpul filmărilor, e minunată în acest rol. Rosa, crescută într-o familie disfuncțională (Roland ar spune că asta e doar o etichetă lipsită de conținut veridic), e hotărâtă să- și salveze propria soartă și să lase lumea în mâinile unei entități divine – lui Dumnezeu. Chiar dacă filmul e și despre prietenia celor două fete, nu e și o cronică a relației lor. Ar fi fost nevoie ca personajul Rosei (care, apropo, e interpretat de fiica lui Jane Campion) să fie mai vizibil pentru ca filmul să fie, într-adevăr, despre o relație de prietenie. E, de fapt, o poveste coming-of-age despre Ginger care, așa cum spune și regizoarea, externalizează un conflict interior (despărțirea părinților) prin neliniștea ei legată de un eventual (care ei îi pare atât de sigur) sfârșit provocat de bomba nucleară – de fapt, sfârșitul vieții ei de până atunci.

Convenționalitatea prin care e caracterizat filmul în cronici nu e tocmai meritată, deși cred că e cel mai accesibil film al unei cineaste care a experimentat mai mereu cu narațiunea – „Yes” (2004), de exemplu, e scris în totalitate în versuri, și „Rage” (2009) e un film făcut cu telefonul mobil pentru vizionare pe telefonul mobil. Sally Potter construiește povestea din „Ginger & Rosa” din detalii, evitând să reprezinte tocmai momentele mari din narațiune, le lasă să se petreacă undeva în afara scenei, și conferă, astfel, filmului o intimitate delicată. Evită să arate ceea ce în scenaristică se numesc plot-point- uri (deci tocmai evenimentele care schimbă complet desfășurarea acțiunii), și prin asta face ca scenariul să se plieze pe o structură a momentelor unei perioade idealizate, conferind filmului un aer de irealitate miraculoasă. Imaginea, semnată de Robbie Ryan („Wuthering Hights”, 2011, regie Andrea Arnold) e diafană, cu o lumină nenaturală, divină, care se reflectă feeric pe tenurile alb- angelice ale fetelor. Jazz-ul care acompaniază acțiunile, de cele mai multe ori diegetic, funcționează și el ca element în alcătuirea acestei atmosfere ireale. E imposibil de redat în scris frumusețea acestor detalii; călătoria fetelor spre mare nu are nimic narativ, deși reprezentarea vizuală a evenimentului e încărcată de semnificație și emoție.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

The Master (SUA 2012, regia Paul Thomas Anderson)

Margaret (SUA 2011, regia Kenneth Lonergan)

Después de Lucia (Mexico – Franţa 2012, regia Michel Franco)

L’enfant d’en haut (Franța – Elveția 2012, regia Ursula Meier)

Restless (SUA 2011, regia Gus Van Sant)

One thought on “[Review] : Ginger & Rosa

  1. o prezentare și un trailler convingătoar
    suficient pentru amotiva pe cineă refer la recentu încheiava care iubește filmul să meargă, să-l caute, să-l vadă

    si poate că unii care organizeazăă festivaluri – da, de apreciat demersul…-vor privi mai atent (la) spațiul geografic atunci cînd vor face selecția (hmmm,mda, mă refer la recentul încheiat MECEF 2013)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s