Lincoln

Statele Unite ale Americii 2012

regie: Steven Spielberg

scenariu: Tony Kushner

imagine: Janusz Kaminski

montaj: Mchael Kahn

muzică: John Williams

distribuţie: Daniel Day-Lewis, Sally Field, Tommy Lee Jones, Joseph Gordon-Levitt

Într-o cuvântare ținută cu ocazia aniversării a 149 de ani de la Discursul de la Gettysburg, Steven Spielberg a declarat, referitor la el și la echipa din spatele lui „Lincoln”, următoarele: „Noi suntem cineaști. Nu suntem savanți, nu suntem istorici, dar suntem 1 profund îndatorați celor care sunteți asta.” Îndatorați în sensul în care savanții și istoricii au furnizat un material de bază din care scenaristul și regizorul au făcut „o ficțiune istorică.” („historical fiction” (2) – o sintagmă care, de altfel, e mai curând un non-sens, n.m.). „Pur și simplu nu este treaba cineastului [ca să folosesc termenul lui Spielberg, n.m.] – de fapt, cred că e chiar trădarea meseriei unui istoric – de a promite o rememorare perfectă și completă a trecutului.” (3). Nu doresc să le pun cuvinte în gură lui Spielberg și scenaristului Tony Kushner, dar ceea ce sugerează afirmația precedentă e că celor doi nu li se pare tocmai grav (și imoral) că își permit să falsifice pe ici, pe colo niște aspecte istorice sau să umple niște goluri cu produse ale imaginației și ale fanteziei lor (pentru că, vorba aia, ei sunt cineaști). Spielberg afirmă în mod just că inclusiv în cazul în care un eveniment istoric e foarte discutat și analizat, tot există diverse lacune, diverse detalii sau aspecte care nu vor putea fi cunoscute niciodată: „Nu ne putem aminti tot. Istoria ne forțează să conștientizăm limitele memoriei.” (4) Alarmant este însă felul în care el alege să se ocupe de golurile respective. Istoricul, lasă el să se înțeleagă, nu are voie să se îndrepte către ceea ce Spielberg numește „acele locuri imposibile” (5) caracteristice artei, cineastul da, el poate să se spele pe mâini de responsabilități. Din acest motiv, nu pot să văd în afirmația lui Spielberg (și, implicit, în modul în care sunt abordate istoria și personajul lui Lincoln în filmul omonim) decât o formă de eschivare, cu atât mai gravă cu cât „Lincoln” are tonul unei lecții de istorie oficială.

Spielberg admite, mai departe, că „această resurecție [a trecutului, n.m.], este, desigur, doar o iluzie, doar o fantezie, un vis”, dar tot el e cel care spune că „visele contează pentru noi într-un fel sau altul” (6) (adică pot influența modul în care privim și interpretăm istoria). Și tot el afirmă că „Fără a ne aminti ce s-a întâmplat, ce a mers prost, ce a mers bine, binecuvântările pe care le aduce justiția – demnitate, prosperitate, sănătate individuală și socială, pace – aceste binecuvântări nu vor veni și nu pot veni. Istoria luminează calea către justiție, deci fără istorie nu există nicio speranță.”(7). Într- un fel, prin această afirmație, Spielberg însuși își scurtcircuitează discursul. Și nu văd cum s-ar putea susține că arta și istoria sunt două domenii care nu se întrepătrund, că atunci când cineva vrea să facă un film își poate permite să pretindă că există între ele o linie strictă de demarcație. Altfel spus, nu văd cum ar putea fi acceptabil ca arta să își permită din când în când să nu țină cont de niște realități istorice sau să le deformeze fără ca măcar să atragă atenția spectatorului, prin toate mijloacele posibile, că ceea ce vede este doar o interpretare proprie și personală a unui eveniment, nu o construcție ce are pretenția de a prezenta respectivul eveniment ca și când el așa a avut loc. Or, „Lincoln” tocmai asta face/ vrea să facă: dă/ vrea să dea lecții de istorie. Iar atunci când am citit, în unul dintre review-urile pentru „Lincoln”, îndemnul unui cronicar către cititori de a-și duce la acest film copiii (în scop educativ), m-am gândit, cu riscul de a suna exagerat și emfatic, că, atunci când vine vorba de „Lincoln”, doar un părinte inconștient ar putea să facă așa ceva.

Nu intenționez să îi contest lui Spielberg abilitățile de entertainer sau de istoric oficial, dar nu acestea sunt sistemele de referință la care doresc să recurg în acest caz (și, totodată, nu cred nici că un film, cu atât mai mult unul care abordează un subiect istoric, trebuie judecat doar după respectivele sisteme de referință).

Cea mai mare parte a filmului se concentrează pe ultimele luni din viața lui Lincoln, mai precis pe eforturile sale de a face ca Amendamentul 13 (care susține abolirea sclaviei) să fie aprobat. Tonul didactic al lui „Lincoln” e introdus încă din a doua secvență, în care doi soldați încep să recite ca la școală un fragment dintr-un discurs al președintelui. Iar acest ton didactic despre care vorbeam e menținut permanent prin inserturile sau supraimpresiunile care anunță locul și data la care se petrec diverse evenimente, prin discursurile și anecdotele lui Lincoln, prin modul în care este filmat protagonistul etc. Scenariul, titlul, încadraturile, eclerajul, cromatica, felul în care se conturează profilul președintelui pe fondul întunecat al interioarelor, muzica grandioasă, supraimpresiunea naivă din final (imaginea lui Lincoln e supraimpresionată pe cea a flăcării unei lumânări) – mai totul în film se învârte în jurul accentuării imaginii de erou mitic a lui Abraham Lincoln. Iar impresia că Spielberg și Kushner tratează și se apropie de protagonist cu mănuși e prezentă încă din a doua scenă, în care protagonistul e descoperit printr-un traveling lent înapoi și e filmat din spate, așa încât pare asemenea unei umbre care veghează asupra întregului câmp de luptă.

Foarte multe dintre personajele din film îl privesc pe președintele american ca și când el ar fi deja mitizat. Lincoln-ul lui Spielberg și Kushner e un vizionar, un salvator, un om care își iubește poporul, un om cu spiritul dreptății și al sacrificiului, un om care înfruntă cu stoicism greutățile. E cel care la 3:40 dimineața e treaz și semnează grațierile unor tineri soldați condamnați la moarte, în timp ce subordonații săi încă dorm, e cel care poartă pe umeri toate poverile și dilemele națiunii, cel care veghează tot timpul la binele acesteia. Îl vedem cum reușește și să țină în frâu cariera sa politică, izbucnirile unei soții depresive și pornirile fiului cel mare, și să se ocupe de creșterea fiului cel mic. Iar pe lângă toate acestea, mai are și simțul umorului și își mai face și timp să asculte doleanțele soldaților sau ale diverșilor cetățeni care vin la el în audiență. Ba le mai și oferă câte o mostră de înțelepciune prin anecdotele sale (pare că are pregătită câte o pildă pentru fiecare situație). Astfel, cam toate celelalte personaje gravitează mai mult sau mai puțin în jurul lui, funcționând ca elemente care le facilitează scenaristului și regizorului demonstrarea „tezei” (iar în cazul de față „teza” e reprezentată de conturarea imaginii mitice, de mare om, de mare personalitate a lui Lincoln). Un rol asemănător îl au și conflictele secundare (cu soția, cu fiul cel mare).

Vag ingenios e faptul că Lincoln nu e prezentat ca un om imaculat din punct de vedere moral, dar suntem lăsați să înțelegem că toate stratagemele prin care el încearcă să obțină suficiente voturi pentru aprobarea Amendamentului 13 (mita, munca de convingere, diverse încălcări ale legii – ca atunci când își trimite unul dintre subordonați să facă un anunț fals în timpul ședinței de votare tocmai pentru ca ședința să poată continua) sunt necesare; fiindcă scopul e unul nobil și Lincoln e, cum ziceam, un vizionar, căruia cei din jurul lui nu îi înțeleg întotdeauna deciziile, planurile sau raționamentele. Nu a făcut prea multă școală, dar știe axiomele lui Euclid pentru că le-a citit demult într-o carte. Nu e un învățat, ci un self-made man care crede în existența unor legi ale naturii, pe care le intuiește și pe care, așa cum susține personajul, le consideră adevărate pentru că funcționează (pentru că sunt „self-evident”). De aici, și paralelismul de la sine înțeles dintre axioma tranzitivității („Lucrurile care sunt egale cu un altul sunt egale între ele.”) și nevoia de a aboli sclavia negrilor.

Un alt lucru pe care îl fac Spielberg și Kushner e să încerce să îl umanizeze pe protagonist: îi subliniază simțul umorului, caracterul prietenos, îl prezintă ca pe un om care are, la fel ca toată lumea, probleme personale (cu soția, cu fiul cel mare), fiind și el atins de oboseală (la un moment dat Ulysses S. Grant îi spune lui Lincoln că pare că a îmbătrânit într-un an cât în zece, dar asta tocmai pentru a accentua toate efoturile pe care cel din urmă le-a depus). Momentele de singurătate, când Lincoln meditează la soarta națiunii, secvențele de tandrețe paternală alături de fiul cel mic, vocea ușor pițigăiată și răgușită, mersul puțin cocoșat funcționează în mod similar. Numai că toate acestea nu îi diminuează, ci îi întăresc aura de semizeu (poate că și de aceea momentul propriu- zis al asasinării lui Lincoln nu e arătat în film).

Atunci când, într-un moment tensionat, un personaj exclamă exasperat că nu crede că mai poate suporta să asculte încă o povestire a lui Lincoln, iar acesta își continuă anecdota fără să pară că a luat în considerare exclamația, efectul creat nu constă în ridiculizarea protagonistului. Mai curând sugestia e aceea că oamenii din jurul lui sunt cei care nu îi pricep logica, modul de a gândi, dar că această abordare ascunde o înțelepciune care se ridică într-un fel deasupra tuturor celor care nu reușesc să priceapă aparentele ocolișuri pe care le face președintele prin povestioarele sale, care conțin mai mereu un tâlc. Iar atitudinea lui Lincoln nu e prezentată ca fiind una sfidătoare sau arogantă. E drept că știe mai bine ce are de făcut, dar e suficient de modest încât, atunci când (își) pune întrebări de mare importanță, „profunde” („Crezi că am ales să ne naștem? Suntem potriviți vremurilor în care ne naștem?”), să ceară părerea unor telegrafiști.

Pare destul de clar în „Lincoln” că Spielberg și Kushner nu sunt interesați să privească istoria și din alte perspective decât cele general acceptate; nu există în film o atitudine critică sau sceptică față de o serie de prejudecăți asociate subiectului, iar cei doi par să selecteze acele elemente care convin demonstrării tezei lor (o demonstrație care, de altfel, pică rapid în repetitivitate), în timp ce ignoră altele (de pildă, fac să pară că abolirea sclaviei este în special meritul lui Lincoln și că ea a avut la bază niște puternice convingeri morale ale acestuia din urmă). În mare, se rezumă la consolidarea unui mit deja existent și au în același timp grijă să mențină o atitudine de political correctness, să împace pe toată lumea.

http://fromdirectorstevenspielberg.tumblr.com/ post/36092853332/without-history-theres-no-hope-below-is-a
Citatele (2), (3), (4), (5), (6) și (7) provin din sursa mai sus menționată.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

The Master (SUA 2012, regie Paul Thomas Anderson)

Django Unchained (SUA 2012, regie Quentin Tarantino)

Argo (SUA 2012, regie Ben Affleck)

Lawless (SUA 2012, regie John Hillcoat)

Hugo (SUA 2011, regie Martin Scorsese)