linhas de wellington

[Review] : Linhas de Wellington

Linhas de Wellington

Franţa-Portugalia 2012

regie: Valeria Sarmiento

scenariu: Carlos Saboga

imagine: André Szankowski

montaj: Luca Averdi și Valeria Sarmiento

distribuţie: Nuno Lopes, Marisa Paredes, John Malkovich, Mathieu Amalric, Catherine Deneuve, Isabelle Huppert

linhas de wellington

de Andra Petrescu

„Linhas de Wellington” este filmul în a cărui pre-producție Raoúl Ruiz era implicat la momentul în care a murit – de altfel, filmul îi este dedicat. Carlos Saboga, scenaristul de la „Mistérios de Lisboa” („Misterele Lisabonei”, 2010, regie Raoúl Ruiz), lucra cu acesta la un film despre Războiul Peninsular (1808-1814), cel prin care Napoleon încerca să ocupe Spania și Portugalia. După ce regizorul a murit, Saboga i-a propus Valeriei Sarmiento (soția și colaboratoarea, ca monteuză, a lui Ruiz) să preia proiectul în calitate de regizor. Filmul nu e, în niciun caz, lipsit de calități; e clar că stimulează, cel puțin, anumite plăceri vizuale, mai ales pentru spectatorul care apreciază calofilia. Pe de altă parte, structura sa narativă e similară celei din „Mistérios de Lisboa”, însă fără să-i preia și calitatea conținutului, și obligă la o comparație ce nu-i face nicio favoare.

În „Mistérios de Lisboa” fiecare poveste e conținută de o alta; și fiecare dintre aceste povești e o amintire, a cărei realitate spațio-temporală e irelevantă și incertă – ceea ce face filmul, care altfel nu ar avea nimic suprarealist, să capete o atmosferă fantezistă. Mai mult, subiectul aparține unui sentimentalism exagerat pe care Ruiz îl salvează prin stilizare și, cumva, prin abstractizare și ironie. Ruiz redă poveștile acestea păstrându-le oralitatea, prin cadre-secvență lungi, care nu sunt statice, dar nici alerte – camera dă un semi-ocol în jurul personajelor, ca și cum și-ar rafina observația – și care funcționează ca fresce. Interiorizează ritmul poveștii, făcând ca dinamica montajului să pară a fi cea a personajelor, și nu a filmului. „Mistérios de Lisboa” e o minunăție ale cărei calități decurg tocmai din amestecul acesta de realism și senzațional, care, până la urmă, devine de-a dreptul fabulos. „Linhas de Wellington” se trage de aici, ca și cum ar bifa, pe rând, lucrurile făcute în „Mistérios de Lisboa”, fără ca rezultatul să ducă în același loc din punct de vedere emoțional și estetic. Așadar, respectă cadrele-secvență-frescă, inclusiv mișcarea semi-circulară a aparatului de filmat, secvențele decurg una din alta ca o povestire în ramă (Valeria Sarmiento spune că e asemănătoare cu „1001 de nopți”), jocul actorilor e (aproape) la fel de teatral. Dar folosirea unor tehnici nu asigură și același rezultat, și nici nu este nevoie. Întrebarea e dacă, neavând aceleași efecte, înseamnă că se constituie în altceva, la fel de interesant ca „Mistérios de Lisboa”, dar independent de el, sau rămâne doar un eșec.

O deosebire principală e tonul: „Linhas de Wellington” e grav și tragic. Dacă Ruiz, în filmul lui, aborda o poziție de blândețe ironică față de tragismul personajelor, Sarmiento, aici, conferă subiectului seriozitatea și dramatismul necesar unei povești despre război. Atmosfera e redată din detalii concrete, verosimile, ale trecutului istoric. Trecerile de la o poveste la alta nu se fac feeric, ci direct și crud – dar se poate spune că lumina funcționează aproximativ la fel ca în „Mistérios de Lisboa”, pentru că dacă acolo contura irealitatea de basm, aici conturează, prin nuanțele reci, tenebrosul situației (noroiul și ploaia, redate în nuanțele astea impersonale, par să fie o metaforă pentru inutilitatea războiul în destinele oamenilor lipsiți de putere). De asemenea, situațiile nu se pot pune sub semnul îndoielii, ele sunt arătate spectatorului ca un fapt deja întâmplat și sigur; în „Mistérios de Lisboa”, care era o adaptare după un roman al secolului al XIX-lea, coerența poveștilor, fie ele chiar și redate prin povestire orală, e foarte clară, dar aici, unde cred că ea ar fi fost necesară tocmai pentru că narațiunea pare să își impună veridicitatea, lipsește – poate că în varianta pentru televiziune a filmului, care e puțin mai lungă, firele narative se clarifică. Spectaculozitatea din „Mistérios de Lisboa” ducea la evidențierea suprarealismului unor situații comune – de fapt, sentimentale –, situându-le astfel într-o zonă fantezistă fără alte elemente specifice – practic, tot ce se întâmplă acolo ar putea fi real –, și tocmai această combinație îi conferă frumusețe. Aceleași lucruri aplicate în „Linhas de Wellington”, și la fel de frumoase vizual, nu reușesc să ajungă în același loc; pur și simplu, deși nu e lipsit de calități, filmul nu provoacă aceeași intensitate de afectivitate sau reflecție. „Linhas de Wellington” nu e minunat, dar poate că un film de război nici nu trebuie să fie astfel.

(articol publicat în Film Menu #19 /iunie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Mistérios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoúl Ruiz)

Lincoln (Statele Unite ale Americii 2012, regie Steven Spielberg)

O Thiasos (Grecia 1975, regie Theodoros Angelopoulos)

Sangue do meu sangue (Portugalia 2011, regie João Canijo)

O estranho caso de Angélica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s