stoker-2013-movie-photo14

[Review] : Stoker

Stoker

 

Legături suspecte

Marea Britanie – SUA 2013

regie: Park Chan-wook

scenariu: Wentworth Miller și Erin Cressida Wilson

imagine: Chung-hoon Chung

montaj: Nicolas de Toth

distribuţie: Mia Wasikowska, Nicole Kidman, Matthew Goode

 

stoker-2013-movie-photo14

 

de Andra Petrescu

 

„Stoker” este o reinterpretare a filmului lui Alfred Hitchcock, „Shadow of a Doubt” (1943). În ambele filme, unchiul Charlie își vizitează familia, relația lui cu nepoata escaladând spre macabru – sau incest și senzualitate, depinde de permisivitatea epocii de producție. În filmul lui Hitchcock, unchiul Charlie, un criminal neidentificat/anonim căutat de poliție, își vizitează din senin sora, spre entuziasmul nepoatei sale adolescente, pe care o seduce (nu în sensul biblic, deși Freud probabil că ar spune altceva) cu poveștile lui fermecătoare. Unchiul Charlie e un bărbat șarmant, sociopat, foarte politicos cu oamenii, dar, bineînțeles, insensibil. El și nepoata lui (tot Charlie o cheamă și pe ea) sunt apropiați până în momentul în care ea începe să-l bănuiască; de aici încolo, fata devine ținta terorii lui. Pe unchiul lui Hitchcock puțin îl interesează ce se întâmplă cu nepoata, important e să își păstreze secretul – și asta înseamnă că se încadrează în coordonate realiste, verosimile convențional pentru orice spectator.

Ei bine, unchiul Charlie Stoker (Matthew Goode), un personaj creat de Wentworth Miller și de Park Chan-wook, e un cu totul alt tip de criminal. În ziua în care India (Mia Wasikowska) împlinește 18 ani, tatăl ei moare într-un accident de mașină (se pare că arsese atât de tare încât nu l-au mai putut identifica deloc). Cu această ocazie tristă, Charlie renunță la călătoriile lui în străinătate și vine să petreacă timp cu văduva fratelui și cu nepoata sa. E șarmant, fermecător, frumos, gătește, vorbește franceză și e, poate, cam prea familiar pentru suspicioasa lui nepoată India. În filmul lui Hitchcock, pe măsură ce tânăra Charlie descoperea personalitatea sinistră a unchiului Charlie, ea se simțea tot mai îngrozită și mai amenințată (încearcă să o omoare în câteva rânduri). Aici, India, o adolescentă atipică și inteligentă, cu o personalitate bine definită (fata lui Hithchock nu era emancipată), pune cap la cap indiciile (care țin de similitudini între ea și unchiul Charlie) și începe să se simtă tot mai atrasă de el (probabil că Freud ar spune ceva și despre „Arăți ca tatăl meu”, observație pe care India i-o comunică unchiului la un moment dat).

India și Charlie sunt două personaje fascinante și seducătoare; la fel e și evoluția relației dintre ei. Din păcate, Eva Stoker (Nicole Kidman), o Madame Bovary mai cuminte, e prea ștearsă și inutilă, iar în condițiile în care tot scenariul se învârte în jurul celor trei personaje (chiar dacă adevăratul interes sunt India și Charlie), dacă unul dintre ele e slab dezvoltat, atunci nici conflictele care îl implică nu pot oferi prea mult. Pe de altă parte, jocul lui Nicole Kidman o face să pară frigidă și detestabilă chiar și în intențiile ei cele mai bune, ceea ce o scuză pe India chiar și când nu ar trebui.

„Stoker” e primul film în limba engleză al sud-coreeanului Park Chan-wook, faimos pentru violența grafică a filmelor lui. „Stoker” nu se ridică la acel nivel de agresivitate sau la aceeași cantitate de sânge fals care să invadeze ecranul, dar acestea nici nu lipsesc – cumva, cineastul pare să procedeze astfel încât efectele lui să fie mai subtile. De exemplu, atracția dintre India și Charlie există datorită mizanscenei lui Park și a mișcărilor lui de aparat, altfel foarte puține momente (și acestea spre sfârșit) explicând sentimentele celor doi – și chiar ajungând să pară verosimile, în ciuda lipsei de veridicitate; iar asta se datorează construcției scenariului. Park mai face ceva ce pare să-i fie caracteristic (deși poate că asta era deja prevăzut din scenariu): creează o atmosferă la limita dintre realism și suprarealism prin montaj – are, în câteva dăți, montaje de atracție foarte seducătoare –, dar mai ales prin intensificarea sunetului, pe care o motivează prin particularitățile Indiei, ale cărei simțuri sunt mult mai sensibile decât ar fi normal. Practic, atunci când sunetul devine atât de clar – mai clar decât ar fi perceput în realitate –, efectul devine halucinant, dă senzația că ce se vede/aude ar putea, foarte bine, să nu existe. Și mai e ceva special în legătură cu atmosfera aceasta: face ca universul personajelor (India-Charlie) să fie atât de personal și de coerent pentru spațiul respectiv, încât semnificația negativă a violenței lor se anulează și ei devin ușor de plăcut.

(articol publicat în Film Menu #19 /iunie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

The Great Gatsby (SUA – Australia 2013, regie Baz Luhrmann)

NO (Chile 2012, regie Pablo Larraín)

Ginger & Rosa (Marea Britanie – Danemarca – Canada – Croaţia 2012, regie Sally Potter)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s