los amantes pasajeros

[Review] : Los amantes pasajeros

Los amantes pasajeros

Amanţii pasageri

Spania 2013

regie și scenariu: Pedro Almodóvar

imagine: José Luis Alcaine

montaj: José Salcedo

muzică: Alberto Iglesias

distribuţie: Hugo Silva, Javier Cámara, Antonio de la Torre

los amantes pasajeros

de Alexandru Vizitiu

După câteva melodrame cu final melancolic (se poate și altfel?), „Volver” (2006) sau „Los abrazos rotos” („Îmbrățisări frânte”, 2009), și un hibrid S.F.-horror gotic, „La piel que habito” („Pielea în care trăiești”, 2011) (mai ales prin referințele la „Frankenstein” și la „Dr. Jekyll and Mr. Hyde”, printre multe, foarte multe alte referințe), Pedro Almodóvar a decis să facă o farsă, în care majoritatea conflictelor (oricât de grave și de urgente ar părea ele la prima vedere) își găsesc deznodământul la puțin timp după ce personajele, încurajate de multă băutură și droguri, ating „punctul culminant”.

Filmul începe cu Antonio Banderas în rolul unui hamal care face o gafă în momentul în care află că soția lui, jucată de Penélope Cruz, e însărcinată (personajele se numesc Leon și Jessica, nu că ar conta, sunt atât de scurte aparițiile lor, încât oricum le vei spune Antonio Banderas și Penélope Cruz). Astfel, un avion ce se îndreaptă spre Mexic întâmpină probleme cu una dintre roțile sale, iar piloții și asistenții de bord încearcă să-i calmeze pe pasagerii din clasa Business (asta după ce i-au adormit cu somnifere pe stewardeze și pe cei din clasa a doua – probabil pentru că ei nu prea contează, că doar sunt la clasa a doua). Printre pasageri se regăsesc: o matroană faimoasă, implicată în mai multe scandaluri politice; un mexican înalt și îmbrăcat în negru, întotdeauna serios; un bancher, și el serios, care fuge din țară după un scandal de delapidare financiară, singura sa dorință fiind să o revadă pe fiica sa, fugită de acasă de mai mulți ani; o clarvăzătoare încă virgină; și un actor de telenovele cu probleme în dragoste, scenele în care el vorbește la telefon cu o fostă iubită fiind singurele în care părăsim spațiul închis al avionului (și în care întâmpinăm alte două cameo-uri – Paz Vega, în rolul unei pictorițe suicidare și Bianca Suarez, în rolul fostei iubite).

În fine, în timpul harababurii, asistenții de zbor (toți foarte, foarte gay), încearcă să păstreze liniștea și calmul, în timp ce Joserra, jucat de benignul și tragicul cu inimă de romantic, Benigno (Javier Cámara), din „Hable con ella” („Vorbește cu ea”, 2002), încearcă să-și rezolve propriile problemele sentimentale, mai ales că are o aventură cu pilotul bisexual (și căsătorit cu o femeie), Alex (aici, Javier are parte de un final fericit). Aceștia trei sunt responsabili pentru o mare parte din umorul filmului (momentul în care religiosul Fejas își deschide valiza, pentru a releva un mic altar închinat lui Buddha, e unul dintre cele mai amuzante sight gag-uri din film), apropiați în tradiție de Stan și Bran, adică, pe scurt fac totul varză (până la urmă, ideea lor de relaxare e să le dea pasagerilor un coktail făcut din tequila, gin și calmante). Mai sunt responsabili și pentru ce se va dovedi a fi cea mai faimoasă scenă din film, în care ei recreează un clip muzical á la anii ’80, și dansează ca și cum ar fi într-o producție a lui Busby Berkeley.

Pentru a valorifica spațiul destul de mic, Almodóvar saturează culorile mai mult decât în mod obișnuit și se produce un contrast puternic între diferitele tonuri de albastru sau roșu. Tot filmul e definit de un stil care le îmbină pe cel glossy al anilor ’50, tipic pentru Almodóvar și pasiunea sa pentru Douglas Sirk, cu cel și mai glossy al anilor ’80. De exemplu, calitatea efectelor speciale pentru avion (în sensul că e clar doar un model din plastic) și norii prin care se învârte în cercuri, așteptând să se elibereze un aeroport unde să poată ateriza, aduce aminte de producțiile în care jucau Rock Hudson și Doris Day, sau, pentru a menționa și filme din repetoriul lui Almodóvar, de începutul filmului „Mujeres al borde de un ataque de nervios” („Femei în pragul unei crize de nervi”, 1988 ).

Cuvântul de bază pentru acest film e ireverența – cum am spus la începutul recenziei, toate conflictele sunt rezolvate rapid. Întregul mesaj al filmului pare să fie că orice catastrofă ți-ar sări în cale, tot ce contează e să te distrezi sub egida free love-ului (indiferent pe cine iubești). Andrei Gorzo l-a descris pe Almodóvar perfect în recenzia sa pentru filmul „La piel que habito”, ca un „sabotor al ordinii falocratice / heterosexuale / identitare”. Aici, Almodóvar o sabotează cu râsete.

(articol publicat în Film Menu #19 /iunie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

La piel que habito (Spania 2011, regie Pedro Almodóvar)

Django Unchained (SUA 2012, regie Quentin Tarantino)

Da-reun na-ra-e-suh (Coreea de Sud 2012, regie Hong Sang-soo)

To Rome with Love (SUA, Italia, Spania 2012, regie Woody Allen)

Romancing in Thin Air (China – Hong Kong 2012, regie Johnny To)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s