[Profil] : Sergei Loznitsa

Sergei Loznitsa

Observații disparate

14xi3qf „Portret”, 2002

de Raluca Durbacă

Cazul cineastului ucrainean Sergei Loznitsa este cât se poate de curios. Deși este, în primul rând, un autor de documentare, din 1996 până în 2013 regizând în total 12 astfel de scurt- și lungmetraje, este cunoscut de publicul larg mai mult datorită celor două lungmetraje de ficțiune pe care le-a realizat recent – „Schastye moe” („Fericirea mea”, 2010) și „V tumane” („În ceaţă”, 2012) -, prezente în cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Desigur, criticii de film au năvălit cu interes peste operele sale de ficțiune, însă despre documentare s-a scris puțin, disparat și frustrant de neconcludent. Iar atunci când s-a scris, li s-a lipit tuturor eticheta de „film eseu”. Adică o categorie mult prea puțin teoretizată, în care intră orice formă hibridă de film non-narativ (experimental, avangardă etc.), despre care nu prea putem spune exact ce e, dar recunoaștem că e artă. Din fericire, lucrurile sunt un pic mai complexe decât atât.

Documentarele lui Loznitsa sunt fie non-narative, fie nonlineare, lipsite de voice-over sau de muzică non-diegetică, însă variază de la forme adaptate de cinema vérité, la exerciții impresioniste, la studii de artă fotografică, până la foundfootage films și exerciții de recontextualizare a unor materiale propagandistice de arhivă. Iar această varietate de stiluri și forme face ca opera cinematografică a acestuia să fie cu atât mai greu de calificat și analizat. Există un interes evident pentru istoria Rusiei, pentru traumele sale și pentru impactul pe care transformările politice prin care a trecut afectează societatea în ziua de astăzi. Există o curiozitate aproape științifică pentru rural, țărănime și un stil de viață aflat pe cale de dispariție, așa cum există un anumit lirism vizual cu tente nostalgice în felul în care cineastul privește spațiul și relația omului cu spațiul în care funcționează. În același timp, există meditații asupra documentarului ca formă de artă și asupra capacității sale de a reflecta realitatea așa cum este ea.

Non-ficțiune non-narativă

Sergei Loznitsa s-a născut în 1964 în orașul Baranovitchi, din Belarus, pe atunci parte a Uniunii Sovietice. În 1981 a fost admis la Institutul Politehnic din Kiev, unde a studiat Matematică și Sisteme de control. După absolvire, a fost angajat la Institutul de Cibernetică din Kiev, unde a lucrat ca inginer în cadrul unor programe de dezvoltare a inteligenței artificiale și a mecanismelor de luare a deciziilor. În 1991 s-a înscris la Școala de Film din Moscova (celebra VGIK), pe care a absolvit-o în 1997. În 2000 a primit bursa NIPKOW PROGRAMM în Berlin. În urma acestei experiențe, a decis să emigreze în Germania împreună cu familia, ca să-și poată finanța filmele. Cât timp a locuit în Rusia, până în 2000, Sergei Losnitza a făcut trei scurtmetraje, dintre care cel mai interesant este „Polustanok” („Gara”, 2000). Filmat pe peliculă de 35 de mm, alb-negru, iarna, într-o haltă din Rusia, acest scurtmetraj este un exercițiu impresionist. Filmul conține cadre cu oameni dormind în gară – bătrâni, copii, femei, tineri – răsfrânți, care cum au apucat pe banchetele din lemn ale gării, care respiră și sforăie la unison în liniștea nopții timp de 25 de minute de film. Interesant este ritmul în care Loznitsa alege să monteze cadrele, puțin mai alert la început, după care descrește frecvența acestora până când ajung să mimeze ritmul regulat al respirației personajelor. Efectul de somnolență este indus și de modalitatea în care folosește lumina – un clar-obscur în care contrastul scade pe parcurs, contururile ajung să se estompeze, iar imaginea devine neclară, de parcă tot aerul cald expirat de către cei care dorm, intrat în contact cu aerul rece venit de afară, ar fi creat în încăpere un condens care s-ar fi așezat pe lentila aparatului de filmat. Deși filmează detalii – figuri, poziții, încălțări, brațe căzute pe lângă corp, guri deschise, bagaje etc. -, tot acest vacarm de corpuri și obiecte este cel care delimitează și definește spațiul în care funcționează. Camera este așezată în unghiuri diferite, plonjeuri și contra-plonjeuri, câteodată la nivelul solului, câteodată deasupra capetelor care dorm, spațiul construindu-se în final din toate aceste bucăți de puzzle.

train_1„Gara”, 2000

Un studiu interesant al modalității de relaționare a oamenilor cu spațiul în care există este lungmetrajul „Poselenie” („Așezarea”, 2002). Filmat tot pe peliculă de 35 de mm, alb negru, filmul se deschide cu o serie de cadre generale bucolice în care, pe măsură ce ceața dimineții se risipește, vedem văi, dealuri, pășuni, case strâmbe, garduri improvizate, un țăran trimiţându-și vaca la păscut, un altul ducând apă la cai, un altul prășind leneș în grădină, un grup de oameni suindu-se în autobuz, un alt grup adunând fânul de pe câmp în căpițe, apoi risipindu-l pentru a-l putea usca la soare. Pe măsură ce filmul înaintează leneș, planurile generale devin planuri întregi, apoi planuri medii, și abia când vezi figurile celor care își mănâncă masa de prânz într-o cantină realizezi că te afli într-o colonie pentru bolnavi mintal, în care munca pe care ai observat-o în prealabil – și pe care ai investit-o cu niște semnificații – este de fapt o formă de terapie pentru pacienții acestei comunități. Cuvântul cheie este percepția. Dacă la început personajele sunt judecate și catalogate prin intermediul semnificației pe care i-o atribuim spațiului, în momentul în care se produce inversarea în percepție, spațiul capătă alte semnificații, judecat fiind prin intermediul personajelor care îl ocupă. Schimbarea de percepție se produce doar în privitor. Loznitsa păstrează ritmul instituit încă de la început, creând în același timp o muzicalitate interioară prin frecvența cu care montează cadrele. Camera este aproape tot timpul fixă, observând de la distanță scene din cotidianul acestei comunități în care totul pare inversat, până și funcția vacii care hărțuiește ca un cățel flâmând oamenii ce ies din cantină, spre amuzamentul celor care așteaptă afară. Unii critici au văzut în modalitatea în care Loznitsa prezintă această comunitate o metaforă pentru Rusia sovietică – oameni prestând în comun o muncă ce nu folosește nimănui (cincinale, depășirea producției la hectar, producând mai mult decât are țara nevoie să consume), cu scopul de a le da impresia că progresează și construiesc o societate nouă. Este o ipoteză plauzibilă, dar, din punctul meu de vedere, rămâne doar la nivel de speculație, acest gen de analogii fiind valabile pentru orice țară care a făcut la un moment dat parte din fostul bloc URSS.

bscap0001mi7„Așezarea”, 2002

În lungmetrajul „Peyzazh” („Peisaj”, 2003) Loznitsa construiește un portret complex, dar brutal, al Rusiei de astăzi. Filmat, ca și „Gara”, iarna, însă într-o stație de autobuz, filmul este alcătuit doar din pan-uri de la stânga la dreapta, cu tăieturi de montaj mascate fie de stâlpi, fie de cadre de fereastră sau de zborul vreunei păsări prin cadru. Ceea ce pare a fi un exercițiu formalist este de fapt o formă adaptată de cinema vérité. Loznitsa folosește același tip de decupaj precum în „Așezarea”, pornind cu planuri generale ale orașului acoperit de zăpadă, trecând apoi la planuri medii și la prim-planuri cu femei, bărbați, bătrâni, copii, așteptând autobuzul. Nu există niciun plan întreg, doar figuri, expresii și priviri aruncate din când în când în camera care se rotește fără discriminare și cu aceeași frecvență de fiecare dată. De această dată, însă, fragmentele nu reconstruiesc spațiul, ci discursul despre acea comunitate. Pe imagini sunt montate frânturi de conversații, voci care se amestecă și se topesc, dând naștere unui discurs coerent despre viața în Rusia secolului al XXI-lea. Alcoolismul și sărăcia, dublate de nemulțumirea față de starea în care a ajuns țara și față de nivelul de trai al omului de rând sunt temele principale de discuție ale celor care așteaptă autobuzul. Este însă greu de cuantificat cât de conform cu realitatea este acest portret, atât timp cât nu este cunoscut ce anume din conversațiile celor din stație a căzut la montaj.

Dacă „Peisaj” este un portret, scurtmetrajul „Portret” („Portret”, 2002) este un studiu nostalgic al unui spațiu pe cale de dispariție – comunitățile rurale. Filmat, de asemenea, pe peliculă de 35 de mm, alb-negru, scurtmetrajul este alcătuit din portrete ale unor țărani din Rusia rurală. Loznitsa recreează pur și simplu compoziția unor fotografii care amintesc de portretele lui August Sander sau Dorothea Lange, pentru a da senzația unei reciclări fotografice a realității. Imaginea alb-negru lasă impresia că avem de-a face cu niște artefacte, cu relicve fotografice ale unei lumi deja dispărute. De aici, și sentimentul de nostalgie care se creează în momentul vizionării, a ceea ce Susan Sontag numea într-un eseu din „On Photography” patosul generalizat al privirii în trecut. Loznitsa folosește această „modalitate reducționistă de a te raporta la lume” (apud Susan Sontag) într-o încercare aproape științifică de a cataloga și clasifica spațiul. Așezate tot timpul în centrul geometric al cadrului, la plan întreg, unele „pozând” pentru cel care face instantaneul, altele „surprinse” în timpul unor activități zilnice, personajele funcționează ca obiecte integrante ale spațiului. În planul doi se pot zări case dărăpănate, căpițe de fân, ulițe pline de praf și vaste câmpuri de culturi agricole. Dacă cele două elemente (omul și spațiul în care este așezat) ar fi separate, atunci semnificațiile cu care sunt investite s-ar pierde. Un câmp lipsit de țăranul care îl muncește este doar un câmp, iar un țăran așezat în mijlocul unei camere de marmură albă este doar o curiozitate. Loznitsa scoate în evidență prin compoziția pe care o alege tocmai această interdependență la nivel de semnificație dintre cele două elemente.

2w3537o„Portret”, 2002

Non-ficțiune non-lineară

Spațiul poate fi însă și opresiv, așa cum este cazul în mediumetrajul „Blokada” („Blocada”, 2006). „Blocada” este un found footage film, alcătuit în totalitate din materiale de arhivă filmate în timpul celor 900 de zile de asediu (din septembrie 1941 până în ianuarie 1944) ale armatei naziste asupra Leningradului, astăzi Sankt Petersburg, în urma căruia 1,5 milioane de oameni au murit de foame sau din cauza iernii aspre.

Urmând o cronologie discontinuă, Loznitsa prezintă istoria distrugerii și reconstrucției unui oraș, în serii de episoade scurte despre viața de zi cu zi a locuitorilor acestuia. Prezintă clădiri în flăcări sau distruse de bombardamente, tramvaie abandonate pe stradă din cauza penei de energie electrică, străzi pline de cadavre ce zac abandonate, zeci de sănii ce duc morții la gropile comune, femei cărând în găleți apă luată din copcile făcute în stratul de gheață și zăpadă ce a îngropat orașul; apoi, grupuri de prizonieri germani cu capetele rase, plimbați ca la paradă pe străzi, printre oameni surescitați, copii care-și agită pumnii în aer, femei care îi insultă sau îi scuipă și bătrâni cu privirea goală; mai târziu, grupuri de soldați germani spânzurați în piața publică, în mijlocul unui oraș mult prea obosit pentru a gusta din satisfacția răzbunării. Loznitsa reconstruiește însă de la zero sunetul pentru tot acest mozaic de imagini, într-o încercare de a recrea atmosfera de atunci a orașului: sunetul sirenelor antiaeriene sau ale mașinilor de pompieri ce gonesc pentru a stinge vreun incendiu, voci, șoapte, bocete și o imensă variație de sunete făcute de pași ce calcă pe zăpadă sau pe gheață, iar la final, sunetul asurzitor al tunurilor de artilerie navală ce marchează sfârșitul asediului pe 26 ianuarie 1944.

Blockade4_1„Blocada”, 2006

Loznitsa folosește materiale de arhivă și în lungmetrajul „Predstavleniye” („Varietăți”, 2008). În acest caz scopul lui nu este de a introduce spectatorul în atmosfera acelui moment, ci de a experimenta cu diferite tipuri de materiale de propagandă pentru a înțelege cum este afectată calitatea imaginii dacă este schimbată calitatea sunetului.

„Varietăți” este alcătuit în totalitate din newsreel-uri de propagandă proiectate în cinematografele din Uniunea Sovietică în anii ’50 și ’60. Imaginile arată viața de zi cu zi a oamenilor de rând: muncitori, fermieri, oameni de știintă, studenți sau artiști implicați trup și suflet în ambiția sovietică de a construi o nouă societate. Loznitsa încearcă o reprezentare cât mai cuprinzătoare a acelor ani, îndreptându-și atenția către industrie și agricultură – se construiesc baraje, se propun planuri absurde de depășire a cotelor de producție de oțel, se sapă, se ară, se însămânțează -, către viața politică – se discută și se prezintă mecanismul „democratic” al alegerilor locale, se lucrează cu spor la cultul personalității lui Lenin, politicieni de vârf țin discursuri patriotice -, către cultura populară – se înființează caravane cinematografice, se pun în scenă piese de teatru cu tentă propagandistică, coruri populare cântă slava poporului și a conducătorilor ei -, și către știință și tehnologie – se explorează spațiul cosmic, se lucrează la dezvoltarea unor noi tehnologii ce vor duce Uniunea Sovietică pe culmile gloriei. Loznitsa a înlăturat însă sunetul unora dintre materiale – alcătuit în mare parte din mesaje propagandistice – și a adăugat sunete diferite care au schimbat atmosfera și semnificația imaginilor. De exemplu, imaginilor filmate în uzinele de producție a oțelului le lipsește muzica patriotică de pe fundal sau voice-over-ul înțesat de mesaje propagandistice. În schimb, Loznitsa atașează imaginilor sunete de ciocane care bat în metale, de mașinării folosite pentru topirea metalelor și frânturi de conversații între muncitori, care abia se aud din cauza zgomotelor asurzitoare ale fabricii. Astfel, interviul care urmează, în care un muncitor jură să își depășească propriul record de producție, capătă tente de comedie absurdă. De aceea, odată curățată de mesajul propagandistic, imaginea capătă o cu totul altă semnificație. Loznitsa folosește același procedeu și în cazul ilustrării procesului de desfășurare a alegerilor locale. Eliminând muzica patriotică și voice-over-ul propagandistic, regizorul reușește să arate ipocrizia și absurdul acestor situații.

revue„Varietăți”, 2008

Scopul lui Loznitsa nu este doar unul politic. După cum indică și numele (teatru de varietăți), documentarul are și o componentă auto-reflexivă, deoarece aduce în discuție și ideea de reprezentare și performance în fața aparatului de filmat. Atrăgând atenția asupra modalității în care oamenii se (re)prezintă în fața camerei – ce îi surprinde și îi înregistrează într-o anumită ipostază pentru totdeauna – prin eliminarea elementelor propagandistice ce însoțesc interviurile, Loznitsa reflectă și asupra capacității documentarului de a reda performance-uri, în ciuda intenției acestuia de a reda realitatea așa cum este ea. Iar acesta este un concept care străbate toate documentarele lui Sergei Loznitsa.

Ficțiune și manierism

Preferința pentru narațiunea non-lineară se observă și în cele două lungmetraje ale sale de ficțiune, „Schastye moe” („Fericirea mea”, 2010) și „V tumane” („În ceaţă”, 2012). Primul este un road-movie despre o serie de evenimente nefericite prin care un șofer de TIR trece în drumul său prin țară – asta în prima sa jumătate. În a doua, Loznitsa își abandonează eroul principal și mută atenția pe o serie de evenimente nefericite ale căror autori sunt un grup de oameni plini de intenții rele, totul terminându-se într-un masacru. Cel de-al doilea lungmetraj este un film istoric (adaptare după un roman al scriitorului Vasily Bykov) ce prezintă o serie de evenimente nefericite care îi aduc pe cei trei protagoniști împreună, urmate de o serie de evenimente nefericite care duc la moartea lor. Problema este una de formă. Discontinuitatea cronologică a narațiunii generează de multe ori incoerență narativă. Urmând mecanismele folosite în filmele sale documentare, Loznitsa încearcă să construiască un puzzle din fragmente disparate, însă rezultatul este un exercițiu de formă eșuat, care afectează în cele din urmă și fondul. Povestea din „În ceaţă”, de exemplu, nu câștigă nimic prin discontinuitate, ci dimpotrivă, pierde din consistența mesajului. Paranoia socială de care suferă comunitatea aflată sub stăpânire nazistă, dilema personajului principal, acuzat pe nedrept de trădare, cât și dilemele celor doi soldați ruși trimiși să-l execute, se diluează în săriturile frecvente din trecut în prezent și vice-versa. La fel stau lucrurile și în cazul filmului „Fericirea mea”, unde seria de episoade ce alcătuiesc filmul devine incoerentă în a doua jumătate, în care flashback-uri se amestecă cu scene din prezent, pentru a se termina la final cu un masacru general, din care tot ce rămâne este ideea că Rusia este țara lui homo homini lupus. Ambele filme sunt o critică a Rusiei de ieri și de azi („Fericirea mea” încorporând și elemente de satiră și comedie neagră), însă Loznitsa își îndreaptă armele împotriva oricui îi iese în cale, ceea ce se dovedește a fi totuși prea mult.

In-the-Fog1„În ceață”, 2012

Într-un interviu acordat în ianuarie 2012 revistei „Cinespect”, cineastul declara: „Fiecare film este în primul rând o idee. La început ai o idee, o afirmație pe care vrei să o faci. Iar apoi trebuie să cauți o formă în care să îmbraci ideea respectivă. Fiecare film este construit ca o reprezentare a unui gând.” Preocuparea lui Loznitsa pentru formă este evidentă. Însă nu avem de-a face cu un regizor care nu își dorește decât să se încadreze în formule predefinite, patentate și încercate, ci cu unul care caută, explorează și experimentează, care se întreabă și care provoacă spectatorul la un dialog al ideilor, și este dispus din când în când să și greșească. Toate aceste elemente fac din Sergei Loznitsa unul dintre cei mai interesanți cineaști ai momentului.

(articol publicat în Film Menu #19/ iulie 2013)

Alte profiluri Film Menu:

Kazuo Hara

Chris Marker

Rainer Werner Fassbinder

Leos Carax

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s