Paradies-Glaube_01-_c_-Ulrich-Seidl-Filmproduktion

[Review] Paradies Glaube

Paradis: credinţă

Austria – Germania – Franța 2012

regie: Ulrich Seidl

scenariu: Ulrich Seidl și Veronika Franz

imagine: Edward Lachman și Wolfgang Thaler

montaj: Christof Schertenleib

distribuţie: Maria Hofstätter, Nabil Saleh

Paradies-Glaube_01-_c_-Ulrich-Seidl-Filmproduktion

de Raluca Durbacă

Cel de-al doilea film din trilogia „Paradies” a regizorului austriac Ulrich Seidl, „Paradies: Glaube” („Paradis: credință”, 2012) prezintă povestea unei alte femei care visează la dragoste „adevărată”, însă este răsplătită doar cu iluzii. Dacă Teresa, protagonista primei părți a trilogiei, „Paradies: Liebe” („Paradis: iubire”, 2012), aștepta dragostea sinceră și necondiționată din partea tinerilor africani ce practicau turismul sexual pentru a-și întreține familia, Annamaria, sora ei, așteaptă dragostea sinceră și necondiționată a unui partener la fel de absent: Iisus. Mai stilizat și mai sarcastic decât primul, „Paradies: Glaube” le va da satisfacție laicilor și îi va înfuria pe credincioși. Și nu din cauza scenelor în care Annamaria îi face declarații de dragoste lui Iisus – și, ad litteram, ochilor lui frumoși – sau se iubește, iarăși ad litteram, cu crucifixul, ci datorită tentei de comedie absurdă în care Seidl virează de multe ori.

Când nu îl venerează pe Iisus, sau nu se autoflagelează cu un bici cu care își înroșește spatele sau cu un cil (un brâu cu ținte) pe care îl poartă pe pielea goală în jurul taliei în timp ce înconjoară casa în genunchi, Annamaria plănuiește împreună cu un mic grup de catolici ultraconservatori să convertească iarăși Austria la catolicism. Pentru asta, vizitează cartierele emigranților, împreună cu o statuie destul de voluminoasă a Fecioarei Maria, și îi invită pe aceștia să o primească în casă și în suflet pe Maica Domnului. Devotamentul ei față de religie este necondiționat, iar Annamaria nu se lasă descurajată de piedicile întâlnite în misiunea ei, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-și facă loc în dormitorul burdușit de obiecte al unui domn în chiloți sau trebuie să se lupte cu o rusoaică pe o sticlă de vodcă pentru a o smulge din patima alcoolului. Singurul pentru care nu are înțelegere este soțul său paraplegic, Nabil, care este musulman. Dar nu credința este o barieră pentru ei, deși Seidl creează niște secvențe demne de serialele de comedie, în care el dărâmă crucile din casă, iar ea, ca pedeapsă, îi ascunde căruciorul cu rotile. Problema e că Annamaria iubește pe altcineva – pe Iisus. Iar Nabil știe asta și este cât se poate de gelos.

E evident că scopul lui Ulrich Seidl nu este să distreze sau să își bată joc de credința cuiva, așa cum nu este nici să șocheze credincioșii sau să-i convertească la ateism, ci să provoace spectatorul să privească și să judece cum – și dacă – credința afectează relațiile interumane. Cei doi soți nu sunt separați de dezbateri teoretice despre natura divină, ci de modalitatea în care religia le spune să privească sexualitatea și raporturile dintre sexe. Pentru musulmani, femeile occidentale sunt prea accesibile, și, drept urmare, sunt considerate niște depravate. Nabil crede că inabilitatea lui de a-și îndeplini datoria față de soție este cea care a făcut-o pe Annamaria să se îndepărteze de el și să se apropie de catolicism. Situația aceasta ambivalentă îl face să aibă câteodată răbufniri la adresa ei, în care o numește curvă, laolaltă cu toate celelalte femei occidentale. Annamaria, în schimb, încearcă să se țină cât mai departe de orice gând sexual și de aceea preferă mai degrabă să se bată cu soțul ei, decât să îl lase să o atingă, orice alunecare în păcat fiind aspru pedepsită prin repetate sesiuni de autoflagelare. Dragostea ei pentru Iisus este cât se poate de sinceră și implică toate aspectele unei relații pământești la care probabil Annamaria visează. Tot ceea ce face, face pentru un bărbat, iar supărarea ei cu Nabil este că încearcă să o forțeze să își înșele iubitul.

Seidl nu „dă” niciun fel de deznodământ poveștii. În ciuda eforturilor lui Nabil, Annamaria alege să-și continue relația de love and hate cu Iisus (căruia îi face o criză de nervi comparabilă cu una pe care i-ar face-o și soțului) și, odată cu aceasta, și ritualurile. Seidl mizează foarte mult pe noțiunea de ritual și în decupajul pe care îl alege. Fiecare cadru este un tablou în care domnește simetria. Fiecare cameră din casa Annamariei are un unghi de filmare desemnat și de la care nu se abdică în niciun moment. Însă, ca în primul film, folosește foarte mult improvizația, ca în cazul scenelor filmate în casele imigranților, unde filmează hand held pentru a spori senzația de nesiguranță și pericol, un pericol pe care Annamaria este dispusă să îl înfrunte pentru a ajunge puțin mai aproape de paradis.

(articol publicat în Film Menu # 19 / iulie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Stoker (Marea Britanie – SUA 2013, regie Park Chan-wook)

Spring Breakers (Statele Unite ale Americii 2012, regie și scenariu Harmony Korine)

Á perdre la raison (Belgia – Luxemburg – Franţa – Elveţia 2012, regie Joachim Lafosse)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s