photo-Foxfire-Confessions-d-un-gang-de-filles-2012-5

[Review] : Foxfire

Foxfire

 

Franţa 2012

regie: Laurent Cantet

scenariu: Robin Campillo și Laurent Cantet

imagine: Pierre Milon

montaj: Robin Campillo, Stephanie Leger și Sophie Reine

distribuţie: Raven Adamson, Katie Coseni, Madeleine Bisson

 

photo-Foxfire-Confessions-d-un-gang-de-filles-2012-5

 

de Diana Voinea

 

După „Entre les murs”, Laurent Cantet revine cu un alt film despre adolescenți, de data aceasta despre o gașcă de fete din New York care încearcă să învingă, prin mici acte de violență și revoltă, supremația bărbaților într-o epocă eminamente patriarhală. „Foxfire” este romanul lui Joyce Carol Oates apărut în 1993 și adaptat pentru prima dată în 1996, într-o variantă cu Angelina Jolie în rolul principal („Foxfire”, 1996, regie Annette Haywood- Carter). Laurent Cantet a recunoscut că nu a vrut să urmărească prima adaptare a romanului înainte de a-și termina propria filmare, pentru a nu fi influențat în vreun fel. Poate din această cauză cele două ecranizări ale poveștii lui Oates sunt atât de diferite.

După cum chiar el a mărturisit, lui Cantet îi place să filmeze grupuri, iar acest lucru se vede. În „Entre les murs”, regizorul trebuia să orchestreze un grup de actori neprofesioniști numeros cât o clasă de școală generală, iar rezultatul – o frescă vie a societății franceze contemporane – nu și-a pierdut în niciun moment carnalitatea și autenticitatea. „Foxfire” pornește cu un grup de 5 fete care se mărește pe măsură ce acțiunea înaintează, însă jocul acestora devine inconsistent pe alocuri, mai ales în scenele cu dialog complex.

Lidera grupului Foxfire este Legs, care o convinge pe Maddy, cronicara grupului, să i se alăture în imboldul anarhist. Împreună cu Goldie și Lana, Foxfire își începe acțiunile revoluționare odată cu cooptarea Ritei în grup – o fată îndeajuns de frumușică și cochetă pentru a avea de furcă cu băieții în orice situație s-ar afla, chiar și în sala de clasă. La școală, în familie sau pe stradă, fetele sunt ironizate, agresate sau jignite, așa că pentru a putea combate aceste abuzuri soluția potrivită pare a fi surority-ul pe care îl formează și care are toate elementele definitorii ale unei astfel de grupări: depunerea unui jurământ la aderarea în grup, testul inițiatic prin care orice nou-venită trebuie să-și cresteze pe umăr semnul acestuia, misterul care le învăluie în școală și actele extracuriculare de huliganism pe care le săvârșesc.

Laurent Cantet nu este interesat de redarea minuțioasă a perioadei în care are loc acțiunea romanului – deși a făcut-o în mod admirabil -, ci mai degrabă de a crea o punte de legătură între anii ’50 și epoca contemporană, prin prisma luptelor de clasă care, în opinia cineastului, ne ajută să înțelegem mai bine societatea. Filmul nu are o structură dramatică solidă, ci se apropie de curgerea naturală a poveștii originale a lui Oates, fiind marcat de un voice-over cu iz de proză faulkneriană, rostit de Maddy. Cinematografia naturală a lui Pierre Milon aproape că ne poartă în timp, pentru a documenta întâmplările găștii pe măsură ce au loc.

Ceea ce impresionează în „Foxfire” sunt momentele în care fetele își petrec timpul împreună. Cantet le permite actrițelor să fie ele însele, iar naturalismul jocului este îndulcit de o muzică ce creează senzația unei adolescențe trecute și, mai mult, pe cale de dispariție. Odată cu încrâncenarea crescândă a grupului – care iese mai des în oraș pentru a-l vopsi în roșu și se împotrivește cu din ce în ce mai multă forță bărbaților, povestea începe să evolueze într-un mod necontrolat, culminând într- un act al treilea prea lung, cu o scenă de răpire a unui tip bogat – pe care Legs îl ia în primire pentru vederile politico-sociale greșite, care nu mai păstrează nimic din fundamentele realiste ale filmului, favorizând un final mai degrabă încărcat politic.

Așadar, aspectul politic al filmului este pregnant. Grupul Foxfire este feminist avant la lettre și, prin intermediul lui, Cantet aduce o critică acelui tip de conducător care, în timp, se transformă în dictator. Legs, la început o fată cu idealuri de a construi o societate mai bună în care fiecare va primi ce are nevoie și va da din ceea ce are – o societate comunistă, deci -, sfârșește prin a distruge ceea ce a construit. Scopul inițial al grupului era protecția femeilor abuzate, dar fetele pierd controlul și devin însetate de violență – ele nu mai sunt victime. Parcursul de la ideal la radicalizarea poziției și violență este des întâlnit în grupurile politice, iar terorismul pe care Foxfire îl folosesc în final constituie chiar eșuarea acțiunilor lor.

(articol publicat în Film Menu #19 /iunie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Ginger & Rosa (Marea Britanie – Danemarca – Canada – Croaţia 2012, regie Sally Potter)

Margaret (SUA 2011, regie Kenneth Lonergan)

Después de Lucia (Mexico – Franţa 2012, regie Michel Franco)

Restless (SUA 2011, regie Gus Van Sant)

Dans la maison (Franţa 2012, regie François Ozon)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s