O-Som-ao-Redor-2

[Review] O Som ao Redor

Sunete din vecini

Brazilia 2013

regie și scenariu: Kebler Mendoça Filho

imagine: Pedro Sotero, Fabricio Tadeu

montaj : Joao Maria, Kebler Mendoça Filho

sunet: Catarina Apolônio

distribuţie: Irma Brown, Gustavo Jahn, Alessandro Nivola

O-Som-ao-Redor-2

de Raluca Durbacă

În 1994, după câștigarea Campionatului Mondial de Fotbal, jucătorii echipei naționale a Braziliei s-au întors din Statele Unite ale Americii cu 17 tone de bagaje ce conțineau aparatură electronică și electrocasnică, și multe alte bunuri de consum. Anul 1994 a coincis și cu implementarea în Brazilia a unui pachet de măsuri economice menit să pună capăt hiperinflației ce destabiliza țara. Reformele au dat naștere unui boom economic care s-a transformat rapid în consumerism sălbatic. Prăpastia dintre clasele sociale a rămas, însă, la fel de adâncă.

„O Som ao Redor” este primul lungmetraj al fostului critic Kebler Mendoça Filho, și el exponent al clasei de mijloc. Filmat în Recife, orașul natal al regizorului, filmul spune povestea unui cartier nou construit pe terenurile unei foste plantații de zahăr. Turnuri albe de apartamente cu zeci de etaje se ridică acum în locul caselor. Toată lumea vrea să stea în vârf, de parcă înălțimea locuinței ar fi o garanție a protecției. Fiecare turn este înconjurat de un zid înalt de beton. Zidurile separă spațiile de parcare ale turnurilor de celelalte proprietăți, împrejmuite și ele cu garduri închise cu lacăte. Fiecare fereastră are gratii. Fiecare ușă este încuiată cu chei. Camerele de supraveghere sunt peste tot. Cu toate acestea, atunci când o echipă de paznici de noapte își oferă serviciile în schimbul unei sume modice de bani, toată lumea acceptă. Niciun sacrificiu nu e prea mare dacă este făcut pentru a-i ține pe ceilalți afară. Cine sunt ceilalți? E greu de spus, având în vedere că singura infracțiune din film, furtul unui casetofon dintr-o mașină, e săvârşită de către nepotul fostului proprietar al plantației de zahăr, cel mai probabil din plictiseală și teribilism.

Alcătuit din trei părți – „Câinii de pază”, „Paznicii de noapte” și „Bodyguarzii” – filmul pendulează subtil între thriller și satiră. Mendoça Filho plantează bombe cu ceas care acumulează tensiune și invită spectatorul să citească anumite semne, gesturi și detalii în limbaj cinematografic clasic, doar pentru a le dezamorsa mai târziu, reușind într-un fel să mimeze și să inducă spectatorului o stare de paranoia similară cu cea în care trăiesc personajele sale. De exemplu, pentru spectatorul obișnuit cu thriller-ul american clasic, doi polițiști apropiindu-se de un vânzător ambulant de DVD-uri piratate este semnul unui viitor arest. Pentru Mendoça Filho este doar o tranzacție între cinefili. Sau, o mașină oprită în mod suspect la câțiva metri de cortul paznicilor de noapte este semnul unui atac armat (în contextul filmului). Pentru Mendoça Filho e doar o doamnă care a băut prea mult. Frica îi ține pe oameni închiși în case și le cauzează insomnii, cum este cazul gospodinei Bia, mamă a doi copii, care-și petrece zilele comandând televizoare și fumând marijuana, într-o încercare de a se elibera de stresul indus de către câinele vecinilor, care latră toată noaptea. Pentru Bia nu câinele e problema, ci semnificația lătratului: un potențial intrus.

Adevărata tensiune se naște însă în urma interacțiunilor dintre personaje aparținând unor clase sociale diferite. Joao, nepotul fostului proprietar al plantației, care acum vinde apartamente în turnurile proaspăt construite, ține să indice unor potențiali cumpărători, ca semn al calității apartamentelor, că dormitorul servitoarei are și fereastră. Educat într-o anumită mentalitate, Joao are o atitudine protectivă – și inconștient condescendentă – față de servitorii săi: se interesează de viața personală a fiului servitoarei, pe care-l găsește dormind pe canapeaua sa albă (un alt moment cu un fals potențial exploziv), sau o ceartă părintește pe fiica servitoarei (o femeie în toată firea, cu doi copii) că umblă fără papuci pe gresia din balcon. Autoindulgența lui merge până la a-i lua apărarea paznicului de noapte – prins dormind în post de către fiul vigilent al unuia dintre proprietari -, doar pentru a părăsi adunarea chiar înaintea votului final care urma să decidă soarta paznicului, pentru a se întâlni cu o fată. Vina moștenirii sale se revarsă și ea într-un coșmar (cam kitsch, ce-i drept), în care se visează făcând baie sub o cascadă de sânge. În orice caz, Mendoça Filho face eforturi pentru a pune în mod subtil pe tapet modalitatea în care clasa de jos este percepută de către mica burghezie, delimitând clar spațiile în care primii au voie să intre.

Dincolo de mecanismele narative și de stilistica aleasă (Mendoça Filho filmează în CinemaScope, unghiulația preferată amintind uneori de filmele lui Hitchcock), regizorul mizează pe încă un element foarte important pentru a disemina panica în populație – sunetul. Zgomote ciudate, voci, pași, discuții în contradictoriu, sunete metalice vin de nicăieri și se revarsă peste zidurile înalte ale turnurilor și peste ferestrele îngrădite ale caselor. Iar joaca sa cu nervii spectatorilor nu este doar mimată, căci adevăratul pericol vine de acolo de unde cei care au greșit se așteaptă cel mai puțin.

(articol publicat în Film Menu #19 / iulie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Paradies: Glaube (Austria – Germania – Franța 2012, regie Ulrich Seidl)

Los amantes pasajeros (Spania 2013, regie și scenariu Pedro Almodóvar)

O Gebo e a Sombra (Portugalia – Franţa 2012, regie și scenariu Manoel de Oliveira)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s