Llewyn Davies

Review : Inside Llewyn Davis

Inside Llewyn Davis

SUA – Marea Britanie – Franța 2013

regie,scenariu,montaj: Ethan și Joel Coen

imagine: Bruno Delbonnel

distribuţie: Oscar Isaac, Justin Timberlake, Carey Mulligan

Davies

de Irina Trocan

Soarta lui Llewyn Davis (Oscar Isaac) ca artist folk aspirant nu e scrisă în stele, dar dacă știm să citim semnele devine dureros de previzibilă. Vrea să se impună în Greenwich Village-ul de la începutul anilor ’60, dar norocul nu-l ajută și orizontul spre care să aspire nici măcar nu-i așa de sus. Plus că oamenii conservatori din jur n-au nervi pentru el: are o aură de post-adolescent posomorât, e iritabil și e închis în sine (deși își intitulează primul solo album „Inside Llewyn Davis”, ca și cum doar prin muzică ar putea comunica). Când i se întinde o mână ca să poată supraviețui artistic, refuză să se „vândă” într-un fel care nu-l reprezintă; iar față de apropiații care nu sunt în breaslă e cât se poate de condescendent (îi spune surorii lui că nu poate să renunțe la muzică și doar să „existe”, ca tatăl lor; când rămâne la cină în casa unor profesori ospitalieri, refuză să cânte la chitară pentru invitați mârâind că nu e un pudel dresat). Pe scurt, e un loser. Vrea să reușească prin talentul artistic sau deloc, dar pare singurul personaj din film pentru care chiar contează dacă talentul lui se pierde.

Consensul critic despre „Inside Llewyn Davis” e că frații Coen au creat în noul protagonist cel mai ușor de simpatizat (şi de admirat) personaj din ultimele două decenii ale filmografiei lor. Llewyn Davis e mai glamorous în încăpăţânarea lui ineficientă decât sunt Jim şi Jean, un cuplu de prieteni artişti cu mai mult vino-ncoa popular – după cum o demonstrează, afară din sfera muzicii, faptul că Jean îl înşală pe Jim cu Llewyn, în ciuda planurilor de cuplu drăgăstoase pentru viitor.

E o ironie în plus că actorul Oscar Isaac concurează în triunghiul amoros-artistic cu mult mai cunoscuţii şi mai adulaţii Justin Timberlake şi Carey Mulligan (care sunt făcuţi aici să arate cvasi-rural şi se îmbracă în pulovere de culori galben-muştar, respectiv cărămiziu) și reușește să îi eclipseze. Frații Coen îi acordă suficient timp pe ecran – când începe să interpreteze o piesă, e lăsat întotdeauna să o ducă până la capăt. (De asta, prestația lui Oscar Isaac a fost solicitantă, mai ales că regizorii au vrut să înregistreze muzica la fel ca într-un documentar, fără să trucheze continuitatea fie pe platou, fie în postproducție. Isaac a fost nevoit să interpreteze în cadrele succesive cu variațiuni cât mai mici, ca să poată fi unite la montaj cât mai fluid.) Cu contribuţia legendarului T-Bone Burnett pentru muzica folk pre-Bob Dylan a filmului, „Llewyn” e la fel de dens în trimiteri pop-culturale ca orice film al autorilor. Criticul Adam Nayman scrie1 pentru Cinema-Scope.com: „Prima parte e o parodiere a unui mediu social folkist în care prestaţiile plătite sunt rare şi cântecele de protest sunt înecate de excentricităţi precum absurdul Please, Mr. Kennedy (cu aluzii la Cursa Spaţială), a cărui înregistrare e apogeul comic al filmului. Partea a doua e o călătorie fantastică în compania unui jazzman dependent de heroină din New Orleans (John Goodman) şi servitorul lui blond (Garrett Hedlund) care e ciudat de predispus să pozeze, după ce Llewyn, alienându-şi aproape metodic toţi aliaţii din New York, călătoreşte în maşina lor spre Chicago ca să-l caute acolo pe un impresar muzical influent. Că pe agent îl cheamă «Bud Grossman» e o glumă pentru Dylanofili; că şi-a numit clubul «Poarta de Corn» e o glumă pentru exegeţii Odiseei; că e un evreu jucat de un arab (F. Murray Abraham) e o glumă pentru Coeni, şi încă una care se leagă de tema subterană a mascaradei etnice.”

Şi totuşi, „Llewyn Davis” nu e un film lejer: e despre perseverarea epuizantă a unui artist care așteaptă un moment înălțător ce nu mai vine. Pe site-ul Fandor, Chuck Bowen2 raportează filmul la o rețetă scenaristică pe care o numește the self-actualization genre, după care protagonistul-loser își descoperă resursele interioare și reușește să intre în rând cu ceilalți. Pentru frații Coen, însă, nu triumful face povestea interesantă. S-ar putea ca Inside Llewyn Davis să fie singurul film cu Bob Dylan în care Dylan apare ca personaj figurant (chiar dacă prezența lui pune tot filmul în perspectivă).

Dacă filmul are impact imediat pentru spectatori, aura melancolică i se datorează imaginii glam-tenebroase semnate de Bruno Delbonnel. Scenariul filmului e destul de complex să lase loc de interpretări. Pentru Adam Nayman, Jean e doar un fel de oglindă pentru o fostă prietenă a lui Llewyn care ocupă un rol mai important în biografia lui. Pentru Sam Adams3 de la IndieWire, filmul „nu e despre eșec, e despre depresie” – fostul partener muzical al lui Llewyn, pe care toți și-l amintesc cu drag după sinuciderea sa, e o prezență care bântuie filmul. Și-apoi mai e secvența de la începutul filmului, care e reluată și se continuă la sfârșit, și întrebarea pe care și-au pus-o frații Coen4: De ce ar lua cineva la bătaie un cântăreț folk?

1.http://cinema-scope.com/currency/inside-llewyn-davis-joel-ethan-coen-us/

2.http://www.fandor.com/keyframe/things-are-rough-all-over

3.http://blogs.indiewire.com/criticwire/inside-llewyn-davis-isnt-about-failure-its-about-depression

4.http://www.fandor.com/keyframe/inside-llewyn-davis-why-would-anybody-beat-up-a-folk-singer

 

(articol publicat în Film Menu #21 / febuarie 2014)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Vi ar bast (Suntem cele mai tari) (Suedia 2013, regie Lukas Moodysson)

L’inconnu du lac (2013, regie Alain Guiraudie)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s