re-animator-6

Eseu : Are You a Zombie?

ARE YOU A ZOMBIE?

 

I Walked With a Zombie

„I Walked With a Zombie” (1943, r. Jacques Tourneur)

de Andra Petrescu

„King a observat creştinismul morţilor vii: zombii mănâncă tot corpul, vampirii beau sângele. Şi apoi a pus inevitabila întrebare:când vine apocalipsa zombilor, care dintre cele două specii va  câştiga? Într-o cameră plină de admiratori ai vampirilor, King a răspuns cu o încredere impresionantă: zombii. Ei folosesc tot corpul, până la urmă.”1 Ei bine, pesemne că Stephen King îşi pierde perspicacitatea, altfel ar fi remarcat realitatea evidentă: păi, cum crede el că molâii ăştia de zombi îi pot prinde pe vampiri, care nu doar că se deplasează cu viteza luminii, ci mai şi zboară. Şi să nu uităm că un vampir puternic poate controla pe altcineva cu puterea minţii. Situaţia e clară pentru oricine: în apocalipsa lui George Romero nu există vampiri, altfel problema s-ar fi rezolvat în câteva secunde cât i-ar fi luat unui vampir să treacă strada şi, în timp ce face asta, să reteze capete de morţi. Şi chiar şi dacă i-ar prinde, cum ar fi să vezi un zombi că tot muşcă dintr-un vampir şi ţesutul ăstuia se reface continuu?

E destul de clar, dacă se face o listă de calităţi şi abilităţi ale vampirilor şi zombilor, că cei din urmă ies în pierdere. Vampirul, o creaţie romantică, e un monstru frumos, veşnic tânăr (în cele mai fericite cazuri, bineînţeles), carismatic, sofisticat şi ambivalent. Înţelepciunea vampirului îi motivează violenţa, şi o erotizează. Ca mitologie, vampirul provine din zona europeană, în literatură l-a adus John Polidori în 1819 cu „The Vampyre: A Tale”2, iar evoluţia lui a fost fabuloasă, de la un monstru scârbos la unul sexi. De cealaltă parte a morţilor vii, avem zombiul, cu o evoluţie opusă faţă de cea a vampirului – adică de la un monstru inofensiv la cel care aduce apocalipsa.

Zombiul a ajuns în cultura americană şi europeană, prin legătura cu Haiti, în 1929, când W.B. Seabrook a petrecut o perioadă de timp în Haiti şi a adunat poveşti despre zombi în volumul „The Magic Island”; de fapt, monstrul nu era complet nou în cultura vestică, dar cartea lui Seabrooks se pare că l-a adus în prim plan.3 După cum explică şi June Pulliam în capitolul “The Zombie” („Icons of Horror and the Supernatural: An Encyclopedia of Our Worst Nightmares”), în Haiti zombiul nu era o sursă de teamă. De fapt, zombiul era o creatură fără raţiune sau voinţă, un trup (nu întotdeauna neînsufleţit) înrobit prin voodoo şi dependent de un stăpân ale cărui porunci le execută întocmai, fără a le chestiona. Ce-i înspăimânta pe oameni era că li s-ar putea întâmpla tocmai lor să ajungă, atât de simplu, sclavii cuiva. În fine, procedura era următoarea: un houngan avea acces la anumite substanţe  chimice care provocau o stare catatonică celui ce le consuma.4 Şi, bineînţeles, acel cineva era o blondă virginală şi seducătoare, concept (dacă se poate numi aşa) ce s-a păstrat, în linii mari, până prin anii ’50.

Pe afişul primului film cu zombi sloganul era: „She was not alive… nor dead… just a White Zombie. Performing his every desire!” („Ea nu era nici vie… nici moartă… doar un zombi alb, care îi îndeplinea lui orice dorinţă!”), ceea ce nu înseamnă că exploatarea (sexuală) explicită depăşise limitele obişnuite ale cenzurii, sub vreo protecţie magică a seriei B, deşi subtextul ar fi bătut într-acolo. „White Zombie” (1932) a fost produs de compania fraţilor Halperin, Victor Halperin semnează regia, cu un buget mic de 50.000 $ (un buget serios de film horror produs de Universal se ridica la 190.000$) şi refolosind decoruri ale unor filme precum „Dracula”5. Filmul e o reflexie loială a imaginii despre zombiul haitian, în care un vrăjitor înrobeşte oameni printr-o poţiune. Un tânăr alb, proprietar de plantaţie în Haiti, se îndrăgosteşte de logodnica unui prieten şi, pentru a o cuceri, recurge la magia vrăjitorului Murder (interpretat de Béla Lugosi), care o transformă într-un zombi. Fata moare – mai exact, intră într-o stare catatonică confundată cu moartea – şi revine la viaţă, păstrându-şi însuşirile fizice, dar fără a avea raţiune. După o scurtă perioadă de doliu, logodnicul se dezmeticeşte şi o salvează omorându-l pe vrăjitor.

Primele filme cu zombi respectă această schemă narativă, variaţiunile fiind modeste: un practician de voodoo (alb, intepretat cu rândul de Boris Karloff sau de Béla Lugosi) înrobeşte o blondă (sau mai multe, cum face Béla Lugosi în „Voodoo Man”, 1944, r. William Beaudine), iar ea e salvată de un erou carismatic. Probabil că cea mai remarcabilă/caracteristică realizare cu acest  tip de zombi-oarecum-romantic a fost o adaptare lejeră – şi mult, dar mult, mai puţin violentă decât romanul – după „Jane Eyre” (de Charlotte Brontë), „I Walked With a Zombie” (1943, r. Jacques Tourneur). O asistentă de origine canadiană pleacă în Antigua să îngrijească soţia bolnavă (adică zombi) a unui proprietar de plantaţie, se îndrăgosteşte de el, descoperă că soţia nu e catatonică, ci e zombi (vai, o diferenţă de nuanţă vitală) şi se hotărăşte să rezolve problema – se rezolvă până la urmă în favoarea eroinei, care rămâne cu un soţ perfect funcţional; spre deosebire de Jane – domnul Rochester e prins într-un incediu şi îşi pierde vederea.

O mică recapitulare: deci „vampirul 0” a apărut ca un monstruabominabil, scârbos şi înfricoşător şi s-a dezvoltat în cultura pop, devenind echivalentul sex-simbol-ului printre personajele cinematografice şi literare. „Zombiul 0” a apărut în cinema ca fiind un „monstru” feminin6, pasiv, frumos, complet inofensiv şi a cărui stare era reversibilă, dar pe care George Romero l-a transformat într-un cadavru ambulant, în putrefacţie, care nu doreşte decât să consume oameni.

Metamorfoza zombiului (1932 – prezent)

 

Pentru evoluţia tristă a zombiului există explicaţii freudiene despre emoţii şi dorinţe refulate, şi voi ajunge şi acolo, dar înainte de asta îmi propun o analiză a evoluţiei fizice a jumătăţii din cuplul morţilor vii, Zombie&Vampire. (Şi ca să echilibrez balanţa destinului între cei doi, îl voi pierde pe drum pe Vampir.)

Înainte de toate, vreau să stabilesc caracteristicile principale ale zombiului. June Pulliam identifică personalitatea zombiului ca fiind definită de lipsa lui de voinţă, de liber arbitru, şi de faptul că el/ea trebuie neapărat să fie reprezentat/ă de corpul posedat sau reanimat al unei singure entităţi (om sau animal). Pe lângă lipsa lui de voinţă (şi de liber arbitru), zombiul trebuie să se subordoneze unui stăpân sau unui impuls incontrolabil, asemeni unei porniri maniacale – ceea ce îl face un personaj extrem de plat şi greu de identificat ca protagonist sau ca antagonist. Dată fiind această lipsă a lui de volubilitate, personajul e incapabil de a înspăimânta pe cineva, fie prin periculozitatea lui, fie stârnind dezgust. Şi atunci, cei care au recurs la tipologia lui i-au adăugat, rând pe rând, noi însuşiri: zombi-extratereşti (o serie de filme din anii 1950), zombi-psihopaţi („The Plague Of the Zombies” 1966, r. John Gilling), zombi-canibali (introdus şi devenit emblematic în „Night of the Living Dead”, 1968, r. George Romero), zombifantomă („Let’s Scare Jessica to Death” 1971, r. John D. Hancock), zombi-vampiri („A Virgin Among the Living Dead”, 1973, r. Jean Rollin, Jess Franco), zombi-cavaleri-templieri (Amando de Ossorio este singular în această găselniţă în cele trei filme ale lui cu zombi), zombi-Frankenstein („Re-Animator” 1985, r. Stuart Gordon) ş.a.m.d.

Night of Living Dead

„Night of the Living Dead” (1968, r. George Romero)

Dar indiferent de tipul de zombi, monstrul acesta e transparent şi lipsit de orice ambivalenţă. Trecerea lui de la pasivitate şi frumuseţe (sau cel puţin îşi păstrează aspectul fizic) la periculozitate şi putreziciune s-a petrecut absolut evident, schimbările s-au observat fizic – corpul i-a devenit din ce în ce mai dezgustător.Literal, ochii au început să-i iasă din orbite, culoarea tenului i-a devenit albăstrui-verzuie, mişcările tot mai lente şi ridicole, poftele (de carne) maniacale, pielea a început să i se desprindă, obrajii au devenit tot mai traşi, coastele mai proeminente, carnea a început să-i putrezească. Şi chiar şi-aşa, modificările astea sunt atât de grafice încât e imposibil să înspăimânte (nu pot estima gradul de generalitate al acestei afirmaţii, o asum ca fiind  subiectivă) – şansa lui să-şi facă treaba, adică să terorizeze, stă în cantitate. E drept că, în câteva situaţii în care zombiul e controlat prin puteri supranaturale, se întâmplă să aibă o forţă ieşită din comun („Zombies of Mora Tau” 1957, „Teenage Zombies” 1959, „The Frozen Dead” 1966, „Psychomania” 1971 ş.a.), dar asta în lipsa degradării fizice.

Aspectul zombiului începe să devină, odată cu „Night of the Living Dead” (1968, r. George Romero), cel mai important element de îngrozire în filmul cu zombi. Monstrul, consumat de nevoia inexplicabilă şi incontrolabilă de a consuma, e un kitsch spectaculos al degradării umane fizice, un scenariu coşmaresc al vieţii de după moarte.

 

Simbolism: coșmarurile noastre colective

 

„Interpretarea filmelor populare corespunde cu visurile personale ale creatorilor lor şi cu cele colective ale spectatorilor, fuziune posibilă datorităfaptului că ei împărtăşesc structuri ale unei ideologii comune. Devine uşor, dacă se permite, să se ofere o definiţie simplă a filmelor horror: sunt coşmarurile noastre colective. Un vis se transformă în coşmar atunci când dorinţa reprimată este, din punct de vedere al conştientului, atât de teribilă încât ea trebuie repudiată ca fiind detestabilă, şi când este atât de puternică încât să constituie o ameninţare serioasă. Nerespectabilitatea notată mai sus – convenţia generală care spune că filmele horror nu sunt demne de a fi luate în serios – funţionează perfect pentru a permite genului să fie abordat din acest unghi. Cenzorul (în sensul lui comun şi în cel freudian) este atras într-o stare de somnolenţă şi relaxare a vigilenţei.”7 – fragmentul din lucrarea lui Robin Wood depre situaţia filmelor horror în America anilor ’70, când deveniseră populare, arată destul de clar zona în care mergea interpretarea genului. Mai departe, Robin Wood demonstrează (şi argumentele lui sunt interesante, deşi nu mă conving până la capăt) că sursa principală a acestor coşmaruri e reprimarea energiei sexuale într-o societate aşa cum este a noastră, monogamă şi centrată pe familie. Astfel că tipul monstrului devine irelevant, ceea ce exprimă el e starea de anormalitate.

Prin urmare, în cheia aceasta de interpretare, evoluţia zombiului în cinema şi în literatură a depins tot timpul de evenimentele politice şi sociale ale epocii. Între anii 1930 şi 1940, „naşterea” personajului prin magie – un vrăjitor îi lega pe vii sau pe morţi de plantaţia lui, transformându-i în sclavi – era în strânsă legătură cu perioada istorică din Haiti, de altfel şi acţiunea filmelor se petrecea, de cele mai multe ori, în afara Statelor Unite. Mai mult, înspăimântător era că o femeie albă devenea sclava unui vrăjitor alb, care anterior preluase ceva din cultura haitiană, ceea ce spunea multe despre felul în care era privită populaţia de culoare în cultura americană. Trecerea de la acest tip de zombi inert şi magic s-a făcut după anii 1950, când pericolul (din punct de vedere ideologic) la adresa societăţii occidentale devenise comunismul. Aşa au apărut zombi-extratereştri (deveneau astfel din cauza unei infecţii extraterestre) şi scenariile apocaliptice din filme precum „Invisible Invaders” (1959, r. Edward L. Cahn) sau „The Earth Dies Screaming” (1964, r. Terence Fischer), unde zombii reprezentau comunismul. Zombii devin, în perioada asta, dacă nu tocmai independenţi, măcar destul de puternici şi periculoşi – ameninţarea nu mai e una supranaturală, ci fizică, ştiinţifică şi imediată.

Dar semnificaţia filmelor cu zombi, cea care pare mai actuală, a fost generată de filmele cu zombi ale lui George Romero. În 1968 „Night of the Living Dead”, primul din cele şase filme cu zombi ale regizorului, aduce un nou tip de mort-viu: canibalul fără raţiune, care nu-şi poate controla impulsul de a consuma. Iar „Dawn of the Dead” (1974), în care personajele se refugiază într-un mall şi se înfruptă cu plăcere din produsele societăţii capitaliste, în timp ce zombii doresc să se înfrupte în acelaşi fel din oameni, e interpretat ca fiind o critică a consumerismului. Oamenii sunt asemenea unor zombi, adică mânaţi doar de dorinţa de a cumpăra tot ce li se pune la dispoziţie.

Problema mea cu aceste interpretări, oricât de seducătoare ar fi ele – şi scriitura lui Robin Wood poate fi foarte seducătoare –, e că exclud posibilitatea, fără să pun în discuţie valabilitatea teoriilor în contextul social, că filmele cu zombi ar putea să nu spună nimic despre societate, să fie doar un spectacol grotesc, hilar şi cât se poate de gratuit. Până la urmă, de ce e atât de greu de acceptat că distracţia (chiar şi aia presupusă de un film horror) e frivolă şi plăcută? Probabil că George Romero a luat în calcul şi consumerismul când a creat zombiul-canibal-în-stare-de-putrefacţie, dar nimic nu mă convinge că, de exemplu, Lucio Fulci avea în minte asemenea teorii când a făcut „City of the Living Dead” (1980) sau „The Beyond” (1981).

Evoluţia structurii narative a filmului apocaliptic cu zombi

 

Filmul cu zombi s-a produs, mai tot timpul, în zona seriei B şi cu bani puţini, pentru că reputaţia lor nu era suficient de bună încât să atragă investiţii serioase din partea producătorilor mari. Trecerea zombiului în sistemul respectabil s-a produs sub imaginea creată de George Romero, mortul-viucanibal ce aduce apocalisa – sau un început de sfârşit –, dar lipsa de credit a monstrului (cum spuneam, e greu să te aştepţi ca cineva să se sperie la un film cu zombi) şi-a tras după sine mai multe parodii omagiatoare decât filme „serioase”. Cele mai „serioase” care-mi vin în minte, în afară de filmele recente al lui Romero, sunt remake-ul lui Zack Snyder din 2004 după „Dawn of the Dead” al lui Romero şi „28 Days Later” (2002, r. Danny Boyle), dar foarte interesantă e şi seria TV „The Walking Dead”. Altfel, s-au făcut mai multe comedii horror cu zombi – „Re-Animator” (1985, r. Stuart Gordon), „Shaun of the Dead” (2004, r. Egard Wright), „Fido” (2006, r. Andrew Currie), „Fido” (2006, r. Andrew Currie), „Zombieland” (2009, r. Ruben Fleischer).

Zombieland„Zombieland” (2009, r. Ruben Fleischer)

Până de curând, în filmele cu zombi nu era loc de evoluţie a personajului, nici pentru zombi, nici pentru protagonişti. Acţiunea era simplă şi clară – în urma unei infecţii care s-a răspândit deja, morţii devin zombi şi mănâncă alţi oameni, un grup restrâns reuşeşte să se salveze, dar la sfârşitul filmului nu putem fi siguri pentru cât timp. Că zombii nu se evidenţiază ca personaje, nu e o surpriză, dar nici celelalte personaje nu primesc prea multe şanse să se facă plăcute. E normal că se întâmpla aşa pentru că naraţiunea într un film de genul acesta are doar câteva acţiuni, şi ele repetitive, şi care nu spun despre protagonişti decât că sunt buni supravieţuitori. De exemplu, în „Dawn of the Dead” (1978, regia George Romero) relaţiile dintre cei patru supravieţuitori nu evoluează, iar secvenţele în care sunt arătaţi interacţionând sunt mai degrabă „cărţi poştale” în care vedem că au probat nişte pantofi, că au pregătit o cină sau că învaţă să piloteze un avion; ei bine, secvenţele în care se luptă cu zombi sau în care discuţiile sunt legate de supravieţuire sunt redate cu răbdare şi atenţie la spectaculozitate. Naraţiunea nu e laxă, în sensul că legăturile de cauzalitate sunt slabe, ci e determinată doar de nevoia supravieţuirii. Această lipsă de individualizare profundă a personajelor permite spectatorului să-i identifice ca fiind supravieţuitori, mai mult decât protagonişti în sensul clasic al stereotipului. În timp ce caracterizarea personajelor umane e lăsată la stadiul de schemă, caracterizarea zombiul se face la nivelul personajului colectiv, ca mulţime, în două faze: liniştea pe care o au în lipsa oamenilor şi furia absurdă cu care atacă atunci când simt prezenţa umană. În „Dawn of the Dead” (2004), modificările aduse în scenariu ajută la individualizarea grupului de supravieţuitori, membrii lui devin stereotipuri identificabile şi uşor de simpatizat; ba chiar înfiripă şi două aventuri amoroase. În „28 Days Later”, zombii fac parte din peisajul apocaliptic – sigur că infecţia pe care o răspândesc omoară, dar nu mai au rolul de antagonist colectiv specific genului. Aici, supravieţuitorii buni (calităţile lor umane sunt evidente: corecţi, inimoşi, blânzi etc.) trebuie să se lupte cu supravieţuitorii răi (din nou, defecte clare: meschini, sălbatici, violenţi, violatori, criminali etc.), câţiva soldaţi care au făcut o bază militară şi vor să trateze ultimele două femei în viaţă (o tânără de aproximativ 20 de ani şi o adolescentă de 15-16 ani) ca pe prostituatele lor.

Practic, scenariul apocaliptic al filmelor cu zombi a mutat atracţia, în timp, de la grotescul înfăţişării şi comportamentului monstrului – pe care îl puneau pe un acelaşi nivel cu o caracterizare superficială a celorlalte personaje – la dramele personale ale supravieţuitorilor. E drept, asta nu înseamnă că make-up artists nu mai au de lucru (gradul de putrefacţie pe care-l arată zombii contemporani e extraordinar de plastic şi de „atrăgător”, într-un fel), ci doar că muncesc degeaba, pentru că zombiul nu mai e vedeta filmului. Bine, „Warm Bodies” (2013, r. Jonathan Levine) încearcă să readucă starea zombiului la reversibilitate – cum era, de fapt, în filmele din anii ’30, deci nimic nou sub soare şi nici nu o face prea inteligent –, cu o poveste siropoasă de dragoste dintre un zombi frumuşel şi o tânără adolescentă, iubire care-i readuce la viaţă pe el şi pe ceilalţi zombi, şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.

„The Cabin in the Woods” (2011) sau adevărul despre filmele cu zombi

 

Robin Wood spune că filmele horror sunt un coşmar colectiv (al unui grup de oameni ce împart o ideologie comună), dar „The Cabin in the Woods” (2011), o pastişă a filmelor cu zombi făcute de Lucio Fulci, arată că nu are dreptate, că e tocmai invers: coşmarurile vin de acolo – din adâncurile mlăştinoase şi însângerate ale subsolului. Joss Whedon, creatorul lui Buffy („Buffy the Vampire Slayer”, 1996-2003), arată adevărul absurd despre filmele horror: existenţa umană trebuie să-şi asigure continuitatea prin sacrificii aduse zeilor din adâncuri şi zombii nu sunt decât un mijloc pentru asta.

ARE YOU A ZOMBIE? If you can sit through this spine-tingling carnival of shrieks and howls without getting the thrill of a lifetime… you must belong to the living dead!8

 

 

1. Fragment dintr-o discuţie ce a avut loc la o conferinţă despre “The Vampire Revival”: http://www.newyorker.com/online/blogs/festival/2010/10/vampire-revival.html#ixzz2PX4gFD00

2. Joan Acocella explică apariţia personajului vampirului, pe vremea aceea o creatură grotescă, şi a lui Frankenstein în literatura secolului XIX: http://www.newyorker.com/arts/critics/atlarge/2009/03/16/090316crat_atlarge_acocella;

3. S. T. Joshi, editor, „Icons of Horror and the Supernatural. An Encyclopedia of Our Worst Nightmares”, Greenwood Press 2007, Westport, Connecticut- London, pp. 725;

4. June Pulliam citează studiile controversate ale etnobotanistului Wade Davis – The Serpent and the Rainbow (1985) and Passage of Darkness: The Ethnobiology of the Haitian Zombie (1988), în care acesta explică fenomenul zombie în Haiti. Davis susţinea că, în Haiti, familiile celor transformaţi în zombi nu protestau, căci ar fi fost prea ruşinos să fi admis că, într-adevăr, o rudă a suferit o astfel de transformare – deci zombi rămâneau la marginea societăţii;

5. Glenn Key, Zombie Movies – The Ultimate Guide, Chicago Reviews Press 2008, pp. 6;

6. Pentru exactitatea istorică, „White Zombie” (1932) avea şi personaje zombi masculine, dar nefiind importante – doar era firesc să transforme un bărbat negru în sclav – şi neimplicând groază prin prezenţa lor, îmi permit să afirm că primul zombi din cinema a fost o femeie;

7. Robin Wood, Hollywood from Vietnam to Reagan… and beyond, Columbia University Press New York, 1986, 2003, pp. 70;

8. Tagline pentru „King of the Zombies” (1941, regia Jean Yarbrough)

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Alte articole Film Menu:

David Cronenberg nu crede în vârcolaci

Apropo de Africa: filme hollywoodiene despre continentul negru

Boop-oop-a-doop! Betty Boop – sex-appeal și cerneală

Tablourile lui Louis Feuillade

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s