Canyons_3

Review : The Canyons

The Canyons

SUA 2013

regie: Paul Schrader

scenariu: Bret Easton Ellis

imagine: John DeFazio

montaj: Tim Silano

distribuție: Lindsay Lohan, James Deen, Nolan Funk

Canyons

 

 

de Raluca Durbacă 

 

Pentru criticii americani filmul tot moare de câteva decenii. De altfel, aceasta este una dintre ideile pe care Jonathan Rosenbaum le abordează în cartea sa „Movie Wars: How Hollywood and the Media Limit What Movies We Can See”, demontând lamentările și lacrimile în batistă ale colegilor săi care nu văd cinema dincolo de ce produce mașinăria perfect unsă a Hollywood-ului. Desigur, așa cum subliniază și Rosenbaum, Cinemaul cu C mare reînvie pe ceas atunci când Hollywood-ul reușește să scoată un clasic canonizat deja chiar înainte de lansare prin campanii agresive de presă, iar criticii răsuflă și ei ușurați, până la următorul dezastru. Problema apare în momentul în care intri în locul în care ar trebui să se întâmple magia, visul, evadarea din realitate, și vezi o reflectare stearpă, dar exactă, a unei industrii mânate de tot felul de scopuri, mai puțin acela de a face Cinema, sau cinema. Bănuiesc că acesta este unul dintre motivele pentru care criticii americani au respins vehement cel mai recent film al lui Paul Schrader, „The Canyons”.

Produs cu 250.000 de dolari strânși în urma unei campanii pe Kickstarter, filmul se deschide cu un montaj format din imagini ale unor cinematografe lăsate în paragină. O afirmație clară, făcută pentru a fi înțeleasă cam de orice consumator. Nimic subtil până acum. Nimic subtil nici de acum încolo. Thriller-ul erotic, așa cum l-au numit criticii americani, deși nu găsești absolut nimic erotic în el, spune povestea lui Christian, un băiat de bani gata (jucat de actorul de filme porno James Deen), care vrea să facă un slasher de serie B ca să-i demonstreze tatălui său că face ceva, a prietenei sale, Tara (Lindsay Lohan), împreună cu care-și petrece serile filmând orgii sexuale cu doritori pe care-i găsește printr-o aplicație de pe telefon, și a actorului din rolul principal al filmului de serie B, Ryan (Nolan Funk), un tânăr care visează să scape din hățișurile unei slujbe obișnuite și anoste devenind actor. Tara și Ryan au format un cuplu la un moment dat și au reînnodat de curând legătura. Ryan ar vrea mai mult, deși e într-o relație cu asistenta lui Christian – Gina. Tara, mai pragmatică, nu vrea să se întoarcă la viața plină de neajunsuri de dinainte să îl cunoască pe Christian. Plot-ul melodramatic se transformă în thriller în momentul în care Christian, care avea și el o relație cu instructoarea de yoga, începe să suspecteze că se întâmplă ceva între Tara și Ryan. De aici până la crimă e doar un singur pas. Să mai vorbim de locul în care se întâmplă magia? În niciun moment nu se discută despre filmul pe care îl vor face, fiind prea preocupați să se suspecteze și să se spioneze unii pe ceilalți. Ar fi putut produce piulițe sau pungi de plastic, pentru că nu s-ar fi schimbat nimic. Plot-ul anti-climactic, plictisitor și alienant, demn el însuși de un film de serie B (nu vă lăsați păcăliți, e scris de Bret Easton Ellis, autorul scenariului pentru „American Psycho” – 2000, r. Mary Harron) asta și încearcă să scoată în evidență. Filmul nu doar că a devenit un produs, ci unul oarecare, intrat în malaxorul industriei, care se învârte din inerție, o mașinărie în care dacă bagi gunoi, obții gunoi.

Dar nu vă scoateți încă batistele, pentru că nu Filmul e problema, ci Industria. Nu este prima oară când Paul Schrader face un film despre lumea decăzută a Los Angeles-ului. „Hardcore” (1979), „American Gigolo” (1980), „Witch Hunt” (1994), fiecare prezintă o lume alienată, depravată și violentă, care se auto-devorează din interior, o lume definită de sex și obsesii sexuale care ajung să își distrugă protagoniștii. Sexul ca factor perturbator este, de altfel, foarte grafic în filmele sale. Și „The Canyons” conține secvențe erotice (femeile beneficiind de tratament preferențial, fiind filmate doar topless, pe când bărbații merg până la nuditate frontală), însă Paul Schrader le filmează intenționat atât de stângaci, încât singurul sentiment pe care-l pot stârni în spectator e unul de distanțare, nicidecum de excitare. De altfel, Schrader anulează orice plăcere voyeuristică prin plot-ul subdezvoltat și lipsa identificării cu vreun personaj (camera e plasată tot timpul puțin sub nivelul privirii personajelor) care conduce la lipsa de implicare emoțională a spectatorului. E o lume lucioasă și goală, populată de personaje lucioase și goale (atât interior, cât și exterior). Priviți-i bine, aceștia sunt cei care ar trebui să creeze „magia”.

 

(articol publicat în Film Menu #21 / februarie 2014)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

L’inconnu du lac (2013, regie Alain Guiraudie)

The Unspeakable Act (2013, regie Dan Sallitt)

Before Midnight (2013, regie Richard Linklater)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s