Review : The Unspeakable Act

The Unspeakable Act

SUA 2013

regie,scenariu,montaj: Dan Sallitt

imagine:Duraid Munajim

montaj: Jennifer Lame

sunet:Ethan Ronaldson

distribuţie: Tallie Medel, Sky Hirschkron, Aundrea Fares

The Unspeakable Act

 

 

de Lavinia Cioacă

Dan Sallitt este, din păcate, o figură destul de marginală în peisajul indie american. Are patru lungmetraje la activ, autofinanțate și slab distribuite. Odată cu cel mai recent film al lui, „The Unspeakable Act”, a început să fie lăudat intens de o mână de critici entuziaști, însă vocea acestora e mult prea discretă pentru a crede că va avea un efect imediat asupra distribuției filmelor. Cineastul lucrează prin excelență într-o sintaxă specific europeană. Limbajul lui vizual este ghidat de austeritatea suprafeței, iar asta îl plasează în descendența unor regizori precum Bresson sau Dreyer. În cazul lui vezi un cinema al mundanului, al unui om care crede că lumea e prea complexă pentru a putea fi încapsulată într-o poveste. Cea mai mare influență, recunoscută și omniprezentă în orice discuție despre filmele lui, este cea a lui Eric Rohmer, cineast omagiat în „The Unspeakable Act”. Greutatea pe care a avut-o Rohmer asupra stilului lui Sallitt e vizibilă cel mai pregnant în forțarea limitelor dialogului ca tehnică revelatoare a interiorității personajelor. De asemenea, ambii vorbesc despre mentalitatea unor personaje, fără să te lase să le judeci. În „The Unspeakable Act”, Sallitt pune spectatorul într-o poziție tensionată, refuzându-i imersiunea sau detașarea completă. Nu poți empatiza total cu protagonista pentru că e absorbită de o dorință (incestuoasă) cu care e dificil să relaționezi direct și, în același timp, nu poți nici să privești de la distanță: simpatizezi cu personajul fie și numai pentru că poți înțelege suferința generată de sentimentul că pierzi ceva de neînlocuit, cum se întâmplă cu ea în momentul în care fratele ei, Matthew, pleacă la facultate în alt oraș, spargând astfel bula familială care-i ține departe de maturitate și de responsabilitățile ei.

Odată cu plecarea lui Matthew, protagonista e propulsată brutal într-o aranjare de norme sociale în care nu se recunoaște. Deși Sallitt își alege ca unghi de penetrare a lumii lui Jackie un subiect tabu, reușește să evite tonul moralizator sau sociologic. Nu e preocupat de explicarea incestului și, mai mult, problematizează în permanență însuși demersul psihologizării. Plasează de-a lungul filmului indicii care invită la formularea unor răspunsuri (cauze), dar se pune imediat la adăpost de judecăți ferme într-o direcție sau alta. Spre exemplu, într-una dintre ședințele lui Jackie la terapeut, aceasta are o mare revelație: că natura dorinței ei ar putea fi în fond narcisică. Revelația rămâne la stadiul de formulare cu un semnul întrebării în coadă și e întreruptă de o tăietură de montaj cu black screen. Sau, în altă parte în film, dă definiția parafiliei, lăsând-o doar ca enunțare, fără să o încarce cu semnificație.

Dacă acest film este despre ceva anume, e mai degrabă despre adaptare, autodefinire și despre natura absconsă a oamenilor; cu toate că stilul narativ e foarte direct, pe față – spre exemplu ni se dezvăluie dorința incestuoasă din primele două minute ale filmului, printr- un voice over al protagonistei – nu înseamnă că filmul nu emană mister prin toți porii. Încă de la cum își compune cadrele (personajele sunt de multe ori blocate vederii de uși sau ziduri), Sallitt îți dă de înțeles că ai acces doar la suprafața lucrurilor. Jackie e un personaj rohmerian, în sensul în care exteriorizează aproape orice gând ar avea. În vreme ce în voice over avem o Jackie relativ detașată, comentând pe marginea evenimentelor din diegeză, în diegeză avem o Jackie supusă unui război cu ea însăși. Merită menționat felul în care explică Sallitt inconsistența temporală a voice over- urilor (uneori se relatează la prezent, alte ori la trecutul îndepărtat, fără a urma traiectoria temporală a vizualului). Pentru el e o tehnică prin care face posibilă existența simultană a detașării observatorului și a angajării suferindului, așa cum e posibilă în general coexistența celor două instanțe în fiecare din noi. Conflictul temporal din structură se traduce foarte ușor în receptare prin ce spuneam și la început: te poartă între empatie și distanță.

Ultima parte a filmului, dedicată reintegrării sociale a personajului, e pusă sub semnul unei triste acceptări a normelor sociale. După numeroase vizite la terapeut, după ce își începe viața sexuală și după ce decide să meargă la altă facultate decât Matthew, Jackie povestește resemnată despre cum viața ei pare să se așeze pe făgașurile unor coduri de comportament normale, în timp ce în plan vizual avem un montaj de cadre statice, cu diferite spații goale din casa în care a copilărit. În momentul în care o observi pe mama lui Jackie printr-un spațiu firav dintre ușă și zid, cum își petrece noaptea cu propria obsesie (scrisorile pe care i le trimite fiului ei cel mare, plecat de câțiva ani de-acasă), te lovește o senzație viscerală de singurătate impenetrabilă. Apariția spectrală a mamei protagonistei alipită singurului moment în care Jackie lasă loc optimismului, fac din destinul protagonistei o oglindă a destinului mamei sale: un personaj aproape iritant de placid, extrem de misterios și nefericit. E o punere în perspectivă de partea fatalității. Ca și când ne- ar spune că, în final, Matthew va rămâne: „sa plus belle histoire d’amour”.

(articol publicat în Film Menu #21 / februarie 2014)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s