Trei

Review : Trei exerciții de interpretare

Trei exerciţii de interpretare (Trois exercises d’interpretation)

Franţa 2013

regie: Cristi Puiu

imagine: Luchian Ciobanu

montaj: Dragoș Apetri, Thomas Johannsen

distribuţie: Ludivine Anbérrée, Marion Bottollier, Ugo Broussot

Trei exercitii

de Gabriela Filippi

Forma lui „Trei exerciţii de interpretare” trebuie pusă în mare măsură pe seama condiţiilor în care acest proiect a fost realizat: ca rezultat final al unui workshop de actorie condus de Cristi Puiu în oraşul francez Toulouse. Astfel se explică, pe de-o parte, faptul că filmul se concentrează aproape exclusiv pe interacţiunea dialogată dintre personaje. După cum preciza Puiu, nu fusese plănuit ca filmul să fie văzut de un public* (poate doar ca mostră de actorie, pentru câţiva oameni din domeniu, interesaţi să-i distribuire pe actorii de aici în alte proiecte). Tot conform spuselor lui Cristi Puiu, interpreţii au avut libertate în a improviza replicile, cu condiţia de a păstra, în linii mari, sensul ideilor din text. Workshop-ul a durat în total trei săptămâni şi e de presupus că o bună parte din soluţiile artistice au depins de limitările de timp şi de spaţiu, mult mai presante în comparaţiecu felul în care se lucrează de obicei la filmele de lungmetraj. Din acest motiv, o încercare de a trasa intenţiile „autorului” acestui film aproape că devine irelevantă. Pe de altă parte, dacă forma lui „Trei exerciţii…” este în primul rând o consecinţă a funcţionalităţii sale, se poate totuşi observa o preocupare actuală a lui Cristi Puiu pentru filmele în care, mai întâi de toate, se discută. În cel mai recent scurtmetraj al său, „Das Spektrum Europas”, parte a omnibus-ului internaţional „Ponts de Sarajevo” (2014) şi filmat dintr-un singur cadru fix, un cuplu de pensionari discută în pat, înainte de culcare, după propria pricepere (filmul luând un ton comic-distanţat), câteva idei ce ţin de filozofie şi de istorie. Cineastul francez Éric Rohmer este citat de Puiu şi de alţi regizori cinefili ca primă sursă a acestui tip de film care acordă întâietate opiniilor formulate de personaje, ancorate în diferite grade într-o naraţiune, mergându-se uneori până aproape de eliminarea acesteia, aşa cum se întâmplă în cele două filme ale lui Crist Puiu amintite.

Cele trei exerciţii de improvizaţie reunite în filmul lansat în 2013 variază în jurul câtorva idei şi situaţii de dialog preluate din cartea publicată în 1900 de filozoful creştin rus Vladimir Soloviov, „Trei dialoguri despre război, progres şi sfârşitul istoriei universale, cuprinzând şi o scurtă povestire despre Antihrist”, şi adaptate societăţii contemporane cineastului şi actorilor. În cartea sa, Soloviov imagina trei dialoguri purtate în trei seri la rând de câteva personaje din înalta societate rusă, aflate în vilegiatură pe coasta franceză a Mediteranei. Personajele acestea erau abstractizate, reprezentând fiecare o anumită concepţie. Numite generic drept „Generalul”, „Politicianul”, „Prinţul”, ocupaţiile lor – respectiv presupusa lipsă a unei ocupaţii în cazul Prinţului – justifică ideile susţinute de cei trei bărbaţi. În primul dialog, cel despre război, se detaşează viziunea Generalului, îngrijorat de faptul că sporirea simţitoare a neîncrederii faţă de valorile militare şi cele religioase îi lasă fără motivaţie şi cu sentimentul zădărniciei pe cei care încă trebuie să lupte pe front. Al doilea dialog, cel despre progres, este condus de Politician, care îşi dezvoltă ideile optimiste despre evoluţia istorică, presupunând că prin extinderea mondială a idealurilor europene de educaţie şi diplomaţie, războaiele vor fi eliminate complet, ajungându-se la o pace veşnică între popoare. Al treilea dialog şi ultimul dintre ele, ce tratează sfârşitul istoriei universale, prezintă sumar poziţia Prinţului, superficială şi fundamental greşită, după cum arată un al patrulea bărbat ce participă la dialog, Domnul Z – singurul dintre ei care nu este definit prin ocupaţia sa. Prinţul se declară creştin, însă, după cum se dovedeşte, îşi ia libertatea de a interpreta într-un fel foarte personal dogma, păstrând din aceasta doar anumite idei. El susţine drept creştinească obligaţia de a face bine şi de a răspunde chiar răului prin bine. Nu îl recunoaşte însă pe Hristos. Domnul Z – a cărui intervenţie lungă, plasată la urmă, nu doar corectează poziţia Prinţului, ci este menită să concluzioneze şi asupra dialogurilor anterioare – arată că excluderea lui Hristos din concepţia creştină înseamnă contestarea principiului de bază a acesteia, promisiunea vieţii de după moarte. Aceste modificări influenţate şi de interferenţa ideilor unor culte străine, semnalează în viziunea Domnului Z, susţinut de Soloviov, prezenţa Antihristului, care va atrage, după cum anunţă Biblia, sfârşitul istoriei. La aceste trei discuţii mai participă un personaj, Doamna, căreia, însă, nu îi este atribuită o anumită concepţie precum celorlalte personaje masculine.

În cele trei exerciţii de interpretare conduse de Cristi Puiu, viziunile personajelor nu mai pot fi la fel de clar identificate, până la capăt, precum în textul literar. Aici nu mai există latura didactică faţă de polemica personajelor, prin părtinirea evidentă a vreuneia dintre poziţionări. Dar tot în aceasta rezidă şi un paradox, care se poate să fi apărut din cauza faptul că filmul nu a fost destinat să fie văzut de un public. Pe de-o parte, formula aceasta de film vorbit te invită să urmăreşti dezbaterile puse în prim-plan. Pe de alta, însă, spectatorului acestui film îi este refuzat într-o oarecare măsură accesul în dezbatere prin lipsa unei expuneri mai detaliate a modului în care fiecare dintre personaje priveşte lucrurile. Este ca şi cum aceştia nu poartă pentru prima oară conversaţia pe această temă şi au ajuns la formulări sintetice, care pentru ei au un sens, dar care pentru cineva din afară ar necesita anumite explicaţii. Desigur, în structura găsită – în care se reia de trei ori aceeaşi situaţie de dialog, dar într-o conjunctură diferită şi de fiecare dată cu alţi patru interpreţi – la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, depinde de uşurinţa sau dificultatea cu care fiecare spectator urmăreşte discuţia, anumite poziţionări sau opoziţii în idei se evidenţiază.

Numai prin faptul că anumite replici sau expresii se repetă în toate cele trei exerciţii de interpretare, atenţia este îndreptată asupra similarităţii situaţiilor. Dialogul fiecăruia dintre cele trei fragmente ale filmului este purtat în câte patru personaje – cele care în carte erau numite Domnul Z, Prinţul, Politicianul şi Generalul –, Doamna fiind înlăturată. În film, rolurile acestea sunt jucate deopotrivă de femei şi de bărbaţi. Situaţiile din conversaţie sunt preluate în special din cel de-al treilea, dar şi din cel de-al doilea dialog, din textul lui Soloviov, ceea ce face ca Generalul, care se remarca în primul dintre ele, să aibă în toate cele trei bucăţi din film poziţia unui martor tăcut mai tot timpul. În primul fragment al filmului, introdus de titlul „La souris est sous la table” („Șoarecele este sub masă”), într-o grădină burgheză liniştită, trei universitari dezbat ideile despre existenţa sau absenţa unei meniri a omului în lume, despre posibilitatea îmbunătăţirii vieţii, sau despre inutilitatea de a acţiona perfect şi de a lăsa o lume mai bună în urmă în cazul în care moartea este irevocabilă. Aici, poziţia Generalului- observator îi revine unui bărbat mai simplu prin nivelul educaţiei faţă de comesenii lui. Acesta este chiar soldat şi are o permisie de numai trei zile, aşa că şi-ar dori să petreacă timpul doar cu prietenul său, pe care nu l-a mai văzut din adolescenţă, nu şi cu gazdele pe care acum le vede pentru prima dată. În cel de-al doilea fragment, „Le chat est sur la chaise” („Pisica este pe scaun”), o studentă şi mama ei primesc vizita unui cuplu format dintr-o profesoară universitară şi un regizor de film. Discuţia lor este o variaţie a precedentei. Iar în ultimul fragment, „Le singe est sur la branche” („Maimuţa e pe cracă”), patru prietene mai tinere decât personajele din fragmentele anterioare, dezbat în termeni mai uzuali aceleaşi probleme. Personajele celor trei fragmente se reunesc în final pentru o şedinţă de spiritism. Aceasta a fost anunţată şi pregătită în toate cele trei situaţii, mimându-se astfel în mod ludic o structură narativă minimală. Aceasta este în mod evident improbabilă deoarece chiar discuţiile suspect de similare purtate de cele trei grupuri anulează posibilitatea citirii acestei reprezentări drept una realizată după normele naraţiunii tradiţionale. În „Trei exerciţii de interpretare” actorii sunt tot la fel de mult „autori” ai filmului pe cât este şi regizorul. De asemenea, filmele lui Cristi Puiu, iar acesta nu face excepţie, sunt filmate fără decupaj, ceea ce presupune implicarea emoţională a cameramanului în momentul în care filmează. Monteurul a venit în acest proiect cu sugestia titlurilor amuzant-aleatorii („La souris est sous la table” etc.), inspirate de un scheci al stand-up comedian- ului Eddie Izzard. Toate aceste contribuţii şi chiar procesul alert de realizare a acestui proiect au permis intruziunea într-o mai mare măsură a hazardului şi conferă filmului un aer proaspăt, de joc.

* http://cinema-scope.com/cinema-scope-online/tiff-2013-cristi- puiu-on-three-interpretation-exercises-cristi-puiu-romaniafrance/

(articol publicat în Film Menu #23 / iulie 2014)

Alte review-uri Film Menu:

L’inconnu du lac (2013, regie Alain Guiraudie)

The Unspeakable Act (2013, regie Dan Sallitt)

Before Midnight (2013, regie Richard Linklater)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s