Camille 2

Review : Camille Claudel 1915

Camille Claudel 1915

Franța 2013

regie,scenariu: Bruno Dumont

imagine: Guillaume Deffontaines

montaj: Basile Belkhiri, Bruno Dumont

distribuţie: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent, Emmanuel Kauffman

Camille 1

de Andreea Mihalcea

Mai întâi, ceva marginal scos școlărește dintr-o carte clasică, din „Clopotul de sticlă” al Sylviei Plath, dedicat lui Monsieur Dumont, care pare interesat de nebunie: „[…] când alunecam pe sub umbra ulmilor, răcoroasă ca fundul mării.”

„Camille Claudel 1915”: portret al lui Camille Claudel – sculptoriță și graficiană, fostă metresă a lui Auguste Rodin și sora scriitorului Paul Claudel – surprinsă de Dumont în jurul vârstei de 40 ani în timp ce e internată într-un azil de nebuni dintre zidurile unei mănăstiri catolice. Trei zile din Franța, 1915, în plin război. Camille e paranoică și suferă de mania persecuției. Se pare că ceea ce o aduce în starea din prezent este o decepție declanșată de relația sa cu Rodin, relație ce la vremea respectivă i-a atras oprobriul familial, la care se adaugă și unul sau două avorturi. Într-un avânt de schizofrenie, femeia ajunsese convinsă de faptul că Rodin îi uzurpează propriul spirit creator și că-și trimitea complici în micul său atelier de pe malul Senei ca să-i fure ideile, schițele și sculpturile. Adevărata Camille Claudel chiar și-a distrus de una singură cea mai mare parte a creațiilor tocmai din cauza acestei suspiciuni. Problema e că la douăzeci de ani distanță în timp, ea continuă să se simtă amenințată de lucruri similare, inclusiv de posibilitatea otrăvirii de către acoliți ai sculptorului.

Într-un interviu1 Dumont declară că se întâmplă uneori să întâlnești pe cineva și să-i poți vedea în privire urmele trecutului pe care îl poartă după el. Că unghiul sub care l-a interesat personajul lui Camille este acela al unei femei care „a fost”, respectiv staza și inerția („nimicul”, cum îi spune Dumont) în care se află în prezentul pe care îl urmărim pe ecran. În parte acest lucru îi reușește, în parte filmul este și nu este un film à la Dumont, în parte ratează niște lucruri, în sensul în care deși încearcă să exprime ipostaze ale lucidității într-un context înnebunitor și deși declanșează poate, cel puțin, sentimente de indignare în spectator vis-à-vis de faptul că ia contact cu un personaj care abandonează viața, ulterior din film reiese că ar trebui să o percepem și ca pe cineva care a atins o formă de grație prin acceptare. Ori, probabil că nemulțumirea mea cea mai semnificativă constă tocmai în faptul că mi se pare nu îi acordă nici durată și nici grijă suficientă acestei tranziții dintre abulie, furie mocnită, agresivitate înăbușită sub capac, raportarea la inerție, refuzul de a trăi, pe de-o parte, și de partea cealaltă, revelarea unei forme de sublim sau de grație. Unde e, Bruno Dumont, secvența aceea în care să înțeleg eu, biet mâncător de popcorn, că femeia asta găsește sens în a renunța la sine? Ce, e aia de la final, când se uită în sus, și fața ei e luminată de un soare alb-rece după care imediat te grăbești tu să bagi un carton din ăla trist (cum ai făcut și la începutul filmului – unde era OK să faci asta) în care ne înșiri tu niște date din alea cronologice sinistre? Nu, Bruno Dumont, știi și tu la fel de bine ca și mine că nu e aia. Și, da, regret teribil că te manierizezi. Mai dă-o dracului de privire-înspre-înaltul-cerului. Scuză-mi vulgaritatea, dar telle-quelle nu exprimă niciun moment de revelație. Poate te pregătești să-mi răspunzi că mai era un cadru pe care nu l-am observat de la 53’58’’ la 54’50’’ în care Camille ține în mână un rozariu, privind în jos, după care își îndreaptă privirea pe geam și observă o călugăriță sădind un copac. Așa, și ? Ce, doar nu insinuezi că acceptarea destinului ei vine ca lectură proiectivă a acestui gest? Te rog mult să nu mă jignești. Nemulțumirile secundare se leagă de faptul că pe alocuri e prea schematic și că alege să comprime grosier niște explicații narative despre backstory-ul lui Camille, cu toate că da, cher Bruno, e destul de mișto treaba cu sceneta din „Don Juan” (al doilea și ultimul lucru pe care îl apreciez la film). Dar era frumos să n-o fi fușerit tu așa de grosolan, nu crezi?

„Madmoiselle Claudel, haideți să faceți o baie. Madmoiselle Claudel, sunteți prea murdară.” Madmoiselle Claudel (Juliette Binoche) stă cu spatele la cameră, prinsă într-un plan mediu larg într-o cămașă albă, cu părul despletit și neglijent. Madmoiselle Claudel este transportată de mâinile unor maici cu ochii umezi înspre o cadă de alamă acoperită cu un cearșaf alb în care se află apa care urmează să o curățească pe această domnișoară în vârstă, lividă, și refractară inclusiv la autoconservare, la acele lucruri banale pe care oamenii sănătoși psihic le fac funcțional fără să le acorde neapărat importanță. În prima parte a filmului (cea mai izbutită, după gustul meu), înțelegem în termenii acelui nivel de cinema senzorial marca Dumont că peste această stare de lucruri (o femeie lucidă înconjurată de debili mentali – actori neprofesioniști) planează latent o teamă menită și indusă percepției spectatorului că femeia asta va izbucni în orice clipă. În sala de mese, restul pacienților formează, în primă fază, o masă comună de stimuli aducători de anxietate, bat cu tacâmurile în masă, scot sunete aproape de inuman, le curg bale în mod necontrolat. În momentul acesta, o vedem ca pe o victimă. În locul răbufnirii, alege singurătatea. Merge în curtea exterioră să-și mănânce cartoful fiert de una singură (un privilegiu excepțional acordat ei de conducerea azilului, dată fiind teama acesteia că ar putea fi otrăvită). Pentru un moment scurt, scapă de agresori. Stă pe o bancă, mușcând aproape primitiv din cartoful în coajă, uitându-se în gol. La scurtă vreme, îi este dat în grijă unul dintre acești agresori. Mecanismul e repetat de câteva ori de Dumont cu variațiuni dramatice, în așa fel încât în această primă parte înțelegem că nu e lăsată (diateza pasivă e relevantă) să mănânce, că nu e lăsată să plângă, că nu e lăsată să încerce să se roage. Sigur, Bruno, am fost atentă și am observat că încerci – mârșavule – o gradație. Că puțin câte puțin Binoche, și noi, vezi-Doamne, vedem și acceptăm ce-ți place ție să zici că se cheamă „umanitatea” acestor – cum le zice Camille – „creaturi”. Dacă asta te ajută pe tine să dormi noaptea, fie. Și nu, între noi fie vorba, nu pui nicio problemă deontologică prin distribuirea unor debili mentali. Mă tem că acest film nu te incriminează decât de banalitate.

Pentru aceia dintre voi care nu au văzut filmul sau nu sunt familiari cu Monsieur Dumont sau cu practicile domniei sale: când spun că se exprimă în termeni senzorial-haptici, vreau să spun că valorifică din plin (prin alegerea actorilor, prin felul în care pune și dirijează camera) fizionomia actorilor (de cele mai multe ori neprofesionști – de s-au ultragiat niște dame acum 15 ani că actrița lui principală din „L’humanité” lua premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la raiul-legitimării-cinemaului-pe-pământ a.k.a. Cannes), că amplifică nivelul sunetului de ambianță, sau că în trecut te făcea să simți umezeala transpirației necontenite a câte unui grăsan, noroiul sub piele sau nisipul pe față. Aici, nu-mi amintesc să fi empatizat cu alte senzații în afară de mușcatul dintr-un amărât de cartof și nu zic nu, parcă a mai băut și vreo-două trei pahare de apă așa frumos și mecanic, ca atunci când ești deshidratat serios după o mahmureală la fel de serioasă. Și e-adevărat – mai e o secvență în care se orchestrează pe fundalul lamentărilor lui Camille despre viața ei din azil un joc de gâfâială bătrânească și tăcere insuportabil de lungă din partea psihiatrului, un joc care, da, creează tensiune. Sunt nervoasă pentru că există oameni (vezi – dacă n-ai altceva mai bun de făcut – Maryline Alligier) care nu se simt bine până nu aduc expresivității de factură haptică a filmelor lui Dumont un fel de elogiu din ăla pompos, traducându-ne nouă cum acest regizor format în filosofie construiește de fapt un discurs despre om ca ființă ce devine într-un interval dintre instinctualitate și grație. Și mai sunt nervoasă și pentru că, exceptând „Twentynine Palms” (2003), Dumont mai și dă apă la moară analizelor filosofico-poetice de această speță. O dă din plin. But I digress.

Evenimentul narativ care urmează să se petreacă în timpul acestor trei zile și de la care Camille speră că îi va aduce și ieșirea din azil este o vizită din partea lui Paul Claudel, secvență din care singurul lucru care merită menționat este imobiliatea corporală a acestuia în momentul în care sora lui (acum cu părul prins frumos la spate cu câteva flori ieșind printre șuvițe) îl ia în brațe. Restul, dragă Bruno, – și anume acel medalion-portret al lui Paul Claudel deasupra mesei de scris și monologurile sale despre descoperirea credinței și blamarea lui Camille pentru avort, pentru „disprețul față de semeni” (aparent i se urcase gloria la cap) ș.a.m.d. de pe o poziție îngust-dogmatică (monologuri despre care tu singur admiți că nu au mare sens, doar că ție îți sună a „cânt”, mie a risipă de peliculă – filmarea lor, vreau să zic) și inclusiv distribuirea în rolul lui Paul a acestui actor debutant, Jean-Luc Vincent – nu pot decât să mă facă să banuiesc că se datorează unui atac serios de noapte-a-minții. Ce-ar mai fi altceva de zis? Penibile în sensul de simplist-demonstrative majoritatea replicilor de genul (Binoche exclamând printre lacrimi): „Sunt, totuși, o creatură umană! ”. Părerea mea modestă, domnule Dumont (atenție, Maryline), este că dacă mai ții tu neapărat să faci filme despre umanitate, n-ar fi rău să o lași mai moale cu replici pleonastice de felul ăsta. Chiar nu cred că asta e calea și chiar nu cred că ți se potrivesc. Altminteri, aștept cu interes următorul tău film. Aș vrea să fie indigest și să-mi scoată peri albi, cu replici subtile din care să nu înțeleg nimic-nimic. Ajunge cu transcendentalul. O admiratoare.

P.S. Mi-au plăcut stâncile și vântul și toate culorile alea terne lipsite de viață.

 

Bibliografie:

1.http://www.arte.tv/sites/fr/olivierpere/2013/03/11/camille-claudel-1915-entretien-avec-bruno-dumont/

2. Maryline Alligier, Bruno Dumont: L’animalité et la grâce, ed. Rouge Profond, Pertuis, 2012

 

(articol publicat în Film Menu #21 / februarie 2014)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Vi ar bast (Suntem cele mai tari) (Suedia 2013, regie Lukas Moodysson)

L’inconnu du lac (2013, regie Alain Guiraudie)

Trei exerciții de interpretare (Franța 2013, regie Cristi Puiu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s