Ida

Review : Ida

Ida

Polonia – Danemarca 2013

regie Pawel Pawlikowski

scenariu Pawel Pawlikowski, Rebecca Lenkiewicz

imagine Ryszard Lenczewzki, Lukasz Zal

montaj Jaroslav Kaminski

distribuție Agata Kulesza, Agata Trzebuchovska

Ida 2

de Maria Cârstian

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Polonia a pierdut trei milioane de evrei. După preluarea puterii de către comunişti, orice individ cu viziuni independente era executat, iar NKVD-ul lipea crime absurde pe fruntea oricărui ins ce se distingea de mulţime în rezistenţa anti-nazistă.

„Ida” nu spune făţiş nimic din toate astea, şanţurile adânci lăsate de război în conştiinţa poloneză fiind construite doar în atmosferă, prin cadrele largi ale unei Polonii scorojite, timpi morţi evocatori şi banalitatea conversaţiei obişnuite constrânsă de siguranţa că toţi cei rămaşi în picioare sunt trădători prin act sau ignoranţă. „Ida”, minimalist şi auster, are ca principală unitate structurală tăcerea – istoria poloneză nu e explicată nici prin vorbe, nici prin imagini, e doar expresia tacită de pe chipurile celor care au supravieţuit.

Pentru regizorul Pawel Pawlikowski filmul e ca o întoarcere la origini – emigrat până recent în Anglia, regizorul polonez şi-a început cariera cu documentare britanice scrise cot la cot cu scenarista Rebecca Lenkiewicz, continuându-şi apoi itinerariul în filmul englezesc cu lungmetraje ca „Last Resort” (2000), „My Summer of Love” (2004) şi eşecul „The Woman in the Fifth” (2011). Reîntoarcerea în Polonia aduce cu sine o schimbare stilistică, o solemnitate neîntâlnită în filmele lui anterioare. Caracterizat prin debarasarea de mişcări de aparat, renunţarea la culoare şi favorizarea în cadru mai degrabă a mizanscenei decât a personajelor, neo-realismul lui Pawlikowski introduce picturalitatea în fiecare cadru, lucru rareori întâlnit în filmele lui precedente. „Ida” poate fi privit ca o succesiune de tablouri statice (sunt doar trei travlinguri în tot filmul), care înghesuie instabilitatea moralo-psihică post-stalinistă în necuvânt şi zugrăveşte singurătatea prin cadre cu vaste câmpuri veşnic înceţoşate ale unei Polonii suspendate în trecut. Cu personaje ale căror capete se află adeseori în colţurile de jos ale cadrului, regizorul diminuează apariţia fizică a indivizilor pe ecran, în favoarea stării psihice poloneze generale, făcând loc decorului realist, impunătoarelor clădiri în gradient de griuri sau cerului permanent plumburiu. Peisajul sumbru domină personajele şi creează stări de nesiguranţă prin ideea de gol – drumurile personajelor se petrec în câmp deschis, ceţos, apăsător, în păduri de execuţie în care te pierzi cu privirea – peisaje care strivesc aproape fizic şi compun nesiguranţă, incertitudine prin spaţiul neumplut de ceva palpabil, concret, ci doar de sentimentul fluid al singurătăţii bântuitoare, pasate de la un personaj la altul prin priviri, mai degrabă decât prin dialog.

Pawlikowski construieşte (având-o după mult timp alături pe Rebecca Lenkiewicz) o poveste care depăşeşte graniţele particularului, tinzând către general, având-o în centrul atenţiei pe Anna (Agata Trzebuchowska), o fată de 18 ani cu ochi mari negri şi figură inocentă, crescută în mănăstirea în care urmează să-şi depună jurământul. La fel ca în drama cu titlu siropos, „My Summer of Love”, protagonista e orfană, doar că acţiunea filmului nu mai gravitează în jurul infatuării adolescentine, ci al dezgropării propriei identităţi şi al propriului trecut. Înainte de jurăminte Anna e trimisă la mătuşa sa, Wanda (Agata Kulesza), singura rudă aflată în viaţă, o femeie viciată şi decadentă, al cărei stil păcătos de viaţă contrastează puternic cu direcţia ascetică a Annei. Diferenţa abruptă dintre cele două personaje duce cu gândul la cuplul Mona – Tasmin din „My Summer of Love”, dar nu în sensul vreunui lesbianism, ci al diferenţei dintre două personaje feminine ce au totuşi ca element comun solitudinea. E drept că în „Ida” înstrăinarea ambelor personaje e mult mai pregnantă şi mai reală (tragismul Tasminei se dovedeşte în final o prefăcătorie), şi tocmai ea construieşte candoarea într-o relaţie doar aparent fondată pe răceală şi sarcasm. Wanda îi împărtăşeşte scurt şi fără menajamente fetei că numele ei real e Ida Lebenstein şi că ambii săi părinţi au fost ucişi în timpul celui de-al Doilea Război, ironizând paradoxul călugăriţei evreice. Dialogul eliptic ne tentează iniţial să credem că Wanda e o prostituată, dar nu, e un judecător de vază al elitei comuniste supranumit în trecut „Wanda cea Roşie” în numele tuturor celor trimişi la moarte.

Deşi plasat în Polonia anilor ’60, „Ida” nu e un film despre comunism, formatul pătrăţos al altei ere şi alb-negrul susţinând încremenirea în timp a indivizilor rarefiaţi, a oraşelor scurse de viaţă, evocând vremea de mult trecută a ocupaţiei naziste, a cărei umbră încă întunecă existenţa polonezilor cu răni nici acum cicatrizate. E un film în care trecutul se îmbină cu acordurile de jazz ale saxofoniştilor fani Coltrane, creionând fragila deschidere către Vest a unei noi generaţii nebombardate direct. Polonia comunistă a lui Pawlikowski e lipsită de sens, ruptura dintre generaţii iremediabilă, zbătându-se în mlaştina trecutului pentru acordurile venite ca o boare de pe un alt continent, din afara existenţei lor şubrede.

Odată plecată de lângă Iisusul din ipsos la care se închina şi din biserica în care a fost educată din pruncie, Ida păşeşte în profan. Încă din momentul intrării în casa mătuşii sale, în care se bea, se fumează, se poartă tocuri, iar bărbaţii îşi strâng hainele ca urmare a nopţilor petrecute în desfrâu, ea îşi începe pelerinajul laic. Și, deşi inocentă (Wanda îi ironizează lipsa de interes pentru distracţie şi lipsa de experienţă în sex), e un personaj activ, determinat şi inteligent în castitatea lui. Mărturisirea mătuşii sale declanşează în ea dorinţa de a găsi osemintele fără mormânt ale părinţilor săi şi un road trip care leagă cele două individe solitare (şi care apropie filmul de un road movie minimalist cu accente de investigaţie). Dramele psihologice ale unei Wande, justificat vicioase, şi decizia ei din final rup ceva şi în Ida, ieşită din spaţiul securizant al mănăstirii. Experienţele prin care trece atât pe drum, cât şi în recompunerea imaginii mătuşii sale, o maturizează ca într-un coming of age, construind o dramă cât se poate de complexă în austeritatea sa, o dramă nu doar despre căutarea identităţii Idei printre relicve naziste, ci şi despre un popor schilodit de un război încă prezent.

(articol publicat în Film Menu #23 / iulie 2014)

 Alte review-uri Film Menu:

Vi ar bast (Suntem cele mai tari) (Suedia 2013, regie Lukas Moodysson)

L’inconnu du lac (2013, regie Alain Guiraudie)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s